Cum e cu apelul la autoritate?

Dacă ne referim la societățile omenești primitive de acum câteva mii sau zeci de mii de ani, vom avea imaginea unor indivizi practic uniformi în ceea ce privește cunoștințele despre lumea înconjurătoare. Sigur, nu este exclus ca unul să fi știut ceva mai mult despre confecționarea săgeților, și altul să fie oarecum mai talentat la analiza urmelor lăsate de pradă, în timp ce un al treilea știa mai multe cântece. Însă, în linii mari, diferențele erau minore și cam oricare adult putea răspunde la fel de „bine” la orice tip de întrebare ca și oricare altul. Diversificarea îndeletnicirilor umane a dus treptat la nașterea a din ce în ce mai multe domenii ale cunoașterii, și odată cu ele la apariția unor „experți”, a unor persoane care se pricepeau mai bine decât restul într-un anumit domeniu. Totuși, chiar și în perioada renascentistă mai existau exemple de personalități care erau echivalentul unei enciclopedii a vremii, având cunoștințe avansate în domenii cât se poate de variate, de la matematică până la literatură, astronomie, arte, mecanică, sau medicină. Termenul consacrat în literatura anglo-saxonă este acela de „polymath”, și poate că cel mai strălucit exemplu este cel al lui Leonardo da Vinci. Nu cred că astăzi ducem lipsă de persoane cu o arie foarte largă de interese, sau de persoane cu o inteligență și capacitate de muncă cu totul ieșite din comun, însă devine practic imposibil să ai cunoștințe avansate în domenii diferite, datorită progresului extraordinar al cunoașterii umane (în primul rând al cunoașterii științifice). Este practic imposibil să fii expert în genetică, programare Java, aerodinamică și bucătăria chinezească în același timp (asta ca să dau niște exemple la întâmplare). Există din ce în ce mai mult o specializare și o supraspecializare în domenii din ce în ce mai înguste, pe măsură ce „adâncimea” cunoștințelor crește. Intuitiv, nu este greu de înțeles ceea ce se întâmplă. Există o limitare, un volum maxim de informații și cunoștințe pe care o persoană le poate asimila și prelucra constructiv. Acel volum poate fi ocupat de cunoașterea superficială a unui număr mai mare de ramuri, sau de cunoașterea profundă a unui număr mai redus de ramuri. Din moment ce ramurile cresc permanent, pentru a deveni expert într-una dintre ele ești nevoit să renunți la explorarea celorlalte. Pentru a parafraza o cunoscută vorbă de duh, situația stă cam în felul următor: omul modern tinde să știe din ce în ce mai mult despre din ce în ce mai puțin, până când va cunoaște totul despre nimic.  😀

Având în vedere cele de mai sus, este firesc ca atunci când dorim să aflăm mai multe despre un anumit domeniu să luăm ca punct de reper cele afirmate de specialiștii în domeniul respectiv, sau cu alte cuvinte să recurgem la interogarea/citarea unei autorități. Pe de altă parte însă, multora le-a ajuns la ureche faptul că „apelul la autoritate” ar constitui o greșeală de logică sau de argumentare. O anumită propoziție nu este adevărată pentru că o somitate susține că este adevărată. Din discuțiile purtate pe forumuri am realizat faptul că există numeroase confuzii cu privire la semnificația apelului la autoritate, și situațiile în care acesta reprezintă o eroare în argumentație. Spre exemplificare, teiștii și ateii se acuză adesea unii pe alții de această eroare. Ateul îl va acuza pe teist că ia anumite propoziții drept adevăr absolut doar pentru că așa susține un preot, un teolog, un așa zis sfânt sau chiar Biblia în sine. Teistul, la rândul său, va acuza ateul de același lucru cu privire la numeroase afirmații în special din domeniul științelor – de exemplu susține că ateul consideră că vârsta unei roci este de ordinul milioanelor de ani doar pentru că așa spune cutare geolog sau laborator. Cu toate acestea, există niște deosebiri fundamentale între cele două afirmații, deosebiri care demonstrează din ce cauză într-unul din cazuri citarea autorității este suficientă, și în altul este o eroare grosolană.

Trebuie pornit de la ideea că, în esență, nu este persoana care spune ceva cea care dă valoarea de adevăr unei propoziții oarecare. Un geniu poate greși sau poate avea concepții eronate într-o privință anume, tot așa cum un idiot poate avea dreptate în acea privință. O propoziție este cu atât mai probabil să fie adevărată cu cât argumentele (dovezile) pe care se sprijină acea afirmație sunt mai puternice, mai numeroase, independente și verificabile de către terți. Din acest motiv, ceea ce contează în esență nu este identitatea persoanei care rostește propoziția, ci dovezile care stau la baza afirmației respective. Din acest punct de vedere, singura metodă care prin excelență duce la afirmații verificabile empiric și independent este cea științifică. Știința are încorporată în structura sa procedura de testare și de falsificare necesară pentru a elimina ipotezele care se dovedesc eronate, și în cele din urmă dovada supremă a valorii sale este dată de aplicațiile practice, de „traducerea” tehnologică reușită a ipotezelor inițiale. Alte presupuse metode de cunoaștere, precum gândirea abstractă pură, revelația, sau tradiția, s-au dovedit eronate. Predicțiile oferite de aceste metode nu sunt testabile sau când sunt testabile eșuează, și sunt diferite de la o persoană la alta, de la o cultură la alta, de la o tradiție la alta.

Atunci când cei mai distinși geologi din lume spun la unison că vârsta unei roci este de 2 miliarde de ani, un om rațional va accepta respectivul enunț fără a comite eroarea apelului la autoritate. Nu este un cec în alb pe care-l dă geologilor, este de fapt recunoașterea faptului că geologii au ajuns la concluzia respectivă folosind anumite metode științifice care au fost testate și confirmate independent. Oricare individ, dacă dorește, poate studia metodele respective de datare radiometrică, poate asista la testarea propriu-zisă în laboratoare dotate corespunzător, și va observa același rezultat. Motivul pentru care vârsta afirmată de geolog este mult mai probabil să fie corectă decât cea afirmată de un oarecare creaționist (de profesie inginer zootehnist) este acela că metodele pe care se bazează primul sunt superioare metodelor de cunoaștere pe care se bazează creaționistul. Primul folosește metoda științifică, în timp ce cel de-al doilea se bazează pe autoritatea unui text căruia îi conferă proprietăți magice și îl consideră infailibil. În esență, atunci când cineva spune că vârsta rocii este de două miliarde de ani pentru că așa susțin geologii, el nu face eroarea apelului la autoritate, pentru că exprimarea sa este doar o scurtătură. Ceea ce se subînțelege este faptul că are încredere în metodele științifice de determinare a vârstei rocii, cele care i-au făcut pe experții din domeniu să afirme că roca are 2 miliarde de ani vechime.

Din moment ce, așa cum spuneam mai sus, este imposibil astăzi să studiezi toate domeniile științifice și să repeți toate experimentele efectuate de alții, ești nevoit să accepți autoritatea experților în domeniu, pornind de la ideea de bun simț că aceștia chiar au studiat în amănunt problema respectivă, au efectuat experimentele necesare, și au ajuns la concluziile pe care le fac publice. Este însă important de subliniat faptul că expertiza lor nu se extinde și asupra altor domenii. Părerea celui mai mare compozitor contemporan despre tratamentul cancerului pulmonar este egală cu părerea șoferului de taxi pe aceeași temă. Literatura creaționistă, de exemplu, este plină de citate de tot soiul ale unor iluștri necunoscuți cu câte un PhD în coadă, care la o analiză mai atentă se dovedesc a fi din domenii cu totul și cu totul diferite. În privința lumii viului, ceea ce spune un tânăr absolvent la biologie este mai degrabă corect decât ceea ce spune laureatul premiului Nobel pentru pace. Și asta nu pentru că absolventul este vreo somitate, ci pur și simplu pentru că el a studiat rezultatele studiilor științifice efectuate în domeniul respectiv.

Situația este cu totul diferită atunci când se fac afirmații și se susțin pe baza unei autorități de tip teologic. Dacă cineva spune, de exemplu, că lui Dumnezeu nu-i place să mănânci friptură în zilele de post, sau nu-i plac homosexualii, justificarea spuselor sale nu poate fi decât una bazată pe o proastă înțelegere a autorității. Nu există vreo autoritate în domeniul imaginarului. Sigur că există experți care cunosc textele biblice foarte bine, care cunosc obiceiurile specifice unei religii, care au citit mii de pagini despre părerile altora ca și ei, însă în cele din urmă lipsește cu desăvârșire orice soi de dovadă pentru ipotezele supranaturale la care se face referire. Toate se bazează pe presupusa autoritate a unor texte primitive cărora li se atribuie necondiționat valoare de adevăr, sau, și mai rău, pe presupusa cunoaștere izvorâtă din revelație (proprie sau a altcuiva). Este însă o mare diferență între a cunoaște cum funcționează realitatea, și a cunoaște miturile imaginate de diverse grupuri de oameni despre cum ar funcționa realitatea. Teologul nu are cunoștințe speciale despre Univers, el are doar cunoștințe despre miturile legate de Univers. Exact la fel cum profesorul de literatură nu poate pretinde o cunoaștere a biologiei sau psihologiei ovine prin studiul baladei Miorița, teologul nu poate pretinde o cunoaștere a realității prin studierea Bibliei. Textele sfinte ale unei religii diferă marcat de textele alteia, la fel cum un basm cu oi diferă de un alt basm cu oi. Revelațiile unor credincioși diferă masiv de revelațiile altora, care cred în alți dumnezei. Și toate se referă la unul și același Univers, la aceeași realitate. Din moment ce nu se poate testa niciuna dintre acele ipoteze, de ce ar fi una anume preferată alteia? Nu există un răspuns coerent la o asemenea întrebare. De ce să fie reală povestea provenită prin autoritatea de tip creștin, și nu cea provenită prin autoritatea de tip musulman, sau hindus, sau viking, sau cea a tribului picioarelor lungi? Din acest motiv, ceea ce crede Papa despre Duhul suprem este la fel de „adevărat” ca și ceea ce crede musulmanul de rând despre Allah al său, sau ceea ce crede un sălbatic despre zeitățile cărora li se închină. Toți sunt experți în aceeași măsură în această privință, exact la fel cum visul de azi-noapte are aceeași valoare, indiferent al cui este. Valoare nulă. 😆

Etichete: , , ,

Posted 24 iunie 2011 by LazyPawn in category "Argumente filozofice", "Greşeli de logică
2 Comentarii
Oldest
Newest Most Voted
Inline Feedbacks
View all comments
Saturnine
25 iunie 2011 03:26

Asa este. Am dat si eu de problema asta si mi-am pus-o la randul meu. Daca este corect sa fac „apel la autoritate” si m-am gandit ca atat vreme cat acea autoritate este autoritate in acel domeniu si acel domeniu este unul real 🙂 e ok. Spuneau unii ca de ce sa ai incredere in metodele de testare ale geologilor, poate metodele sunt gresite si de aia le da cu miliarde si milioane in loc de sute si mii de ani. Ma gandesc ca exista o demonstratie stiintifica si pentru datarea respectiva, altfel ar sti si geologii aia ca nu se pot baza pe ea, doar n-or inventat-o peste noapte, in vis.

marco vinti
marco vinti
26 iunie 2011 23:51

In privinta geniilor, problema poate fi mai complicata, poate ca programul scolar este bun pentru populatia generala, dar, daca exista un numar restrans de elevi care si-ar dori sa stie totul despre orice, ar avea o problema in asi potoli de cunoastere, actualul sistem de invatamant ii ocupa 80% din timp cu programul lui de studii.

Desi traim intr-o epoca unde individul care are capacitati intelectuale duce un trai decent si este apreciat social, totusi este posibil sa fie epoca in care indivizii cu asfel de capacitati sunt eliminati catastrofal din bagajul genetic al speciei mai repede decat in oricare epoca in care a trait omul. In ziua de azi oamenii cu studii superioare au net mai putini descendenti decat media generala. Probabil ca lipsa de genii se poate explica si prin acest fenomen, crestem nivelul de educatie si de cultura dar scade capacitatea intelectuala naturala a indivizilor, rezultatul, o lume fara analfabeti dar mediocra. Este ca si cand am investi in loturile nationale de sport aceleasi resurse si tehnici ca in USA, dar am trimite indivizi slab dotati fizic sa formeze acele echipe, rezultatele sportive ar fi mediocre. Probabil in secolele trecute indivizii dotati intelectual nu erau stimulati in mod special sa aiba multi descendenti, dar cel putin aveau familii la fel de numeroase ca populatia normala, iar capacitatea lor poate ca ii ajuta sa ofere o alimentatie ceva mai buna iar descendentii aveau mai mari probabilitati sa supravietuiasca.

In privinta cultelor care promit multe, ar trebui sa se studieze posibilitatea chemarii lor in istanta, la fel ca pe orice alta firma care ofera produse contra cost. acatistele de ex. sunt produse de proasta calitate in care se poate observa o rea vointa a vanzatorului. Ar fi cel putin o victorie simbolica si o situatie incomoda pentu biserica, cum poate demonstra ea ca are contact cu puteri extraterestre binevoitoare puse in slujba celor mai triviale dorinte ale oamenilor.