Cu mai bine de 2000 de ani în urmă, Cicero deplângea starea de corupție, lipsa moralității și a verticalității contemporanilor săi. Societatea era văzută de marele orator ca fiind în plină decădere morală, și amintirea trecutului îl făcea să suspine nostalgic: O tempora o mores (în traducere aproximativă – ce timpuri! ce obiceiuri!).

Cu 500 de ani în urmă François Villon exclama Mais où sont les neiges d’antan? (unde sunt zăpezile de altădată?), metafora fiind un mod de a ilustra frumusețea trecutului care nu mai poate fi regăsită astăzi.

Cu aproape 150 de ani în urmă, un Eminescu foarte tânăr era disperat de lipsa de talent, cultură, ideal a generației sale, comparativ cu trecutul care dăduse un Alecsandri sau Negruzzi. Și cine ar fi putut să exprime mai frumos durerea decât cel care a scris versurile Iară noi? noi, epigonii?… Simțiri reci, harfe zdrobite, / Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte, / Măști râzânde, puse bine pe-un caracter inimic; / Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază; / În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază; / Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!.

Cu 30 de ani în urmă, când eram copil, tema preferată de discuție a bunicilor mei era glorioasa epocă interbelică, în care spiritul național era adevărat, în care oamenii încă mai țineau la tradiții, în care moralitatea era cea care trebuie să fie, în care Regele era garantul libertății și independenței noastre.

Cu 10 ani în urmă, dacă treceai prin cimitirul Ghencea în 26 ianuarie, erai întâmpinat de o gloată de nostalgici care îți explicau cum pe vremea lui Ceaușescu se prețuia munca cinstită, nimeni nu murea de foame, nu eram invadați de străini, muzică rock, droguri, politicieni corupți, pornografie și, în general, toate relele din lume. Aveam timp pentru toate, și cel mai sărac român își permitea un concediu la Mamaia și nu te înjurau tineri cu belciuge în nas sau limbă. Continue reading