Obişnuirea cu absurdul (II)

Spuneam în prima parte că există, din păcate, tendința de a deveni imun la o absurditate, dacă aceasta este repetată de suficient de multe ori. Tocirea simțului critic face ca respectiva aberație să sune ok de la o vreme. Pentru a realiza cu ce avem de a face de fapt este necesară o „evadare” din sistem, și o analiză rațională a conceptului, efectuată din exterior, ca și cum l-am auzi pentru prima dată. În primul articol am oferit ca exemplu ideea de „fiu al lui dumnezeu”, un concept pe cât de amuzant, pe atât de lipsit de sens. În acest post mă voi referi la o altă idee centrală a basmului creștin, și anume aceea a sacrificiului lui Iisus.

Să fie clar de la început că nu discut aici despre cât este este el de verosimil. Nu va fi o dezbatere pe teme istorice, nu voi discuta despre existența sau inexistența lui Iisus, sau a presupuselor sale fapte și vorbe de duh. Accept ca punct de plecare faptul că personajul cu pricina a existat, și a fost dumnezeu sau fiu de dumnezeu, după preferințe. Bineînțeles că nu cred o iotă, însă intenția mea este de a arăta absurdul conceptelor în sine, pornind de la premisele creștine. Așadar, se spune că acest om-dumnezeu-fiu de dumnezeu s-a sacrificat pentru iertarea păcatelor. Care ar fi problemele cu o asemenea idee năstrușnică? Voi enumera câteva în cele ce urmează.

1. De ce ar fi ales Dumnezeu tocmai acel moment și acea locație pentru un asemenea spectacol ieftin? Abia atunci a realizat că oamenii sunt păcătoși? Doar ei erau de la Adam și Eva încoace. A așteptat ca populația să ajungă la un anumit prag numeric? Nu era mai simplu să facă figura asta pe vremea lui Cain și Abel? Sau imediat după potop? Ar fi avut o audiență de 100% din populația Globului, și ar fi fost foarte convingător. Și de ce tocmai într-o zonă amărâtă care nu era nici extrem de populată, nici avansată din punct de vedere cultural, și în general nu se remarca prin nimic? După datele antropologilor oamenii există într-o formă foarte asemănătoare cu cea de astăzi de 150-200.000 de ani. De ce nu a intervenit Dumnezeu acum 100.000 de ani?

2. Dacă Iisus este, așa cum se pretinde, de natură dumnezeiască, înseamnă că pentru el sacrificiul cel mai mare este viața pământeană în sine. A trăi în limitările impuse de un corp, în mizeria materială și morală a unei lumi primitive, în loc să-ți vezi de pupitrul de comandă din idilicul Rai unde totul este desăvârșit este, fără îndoială, un chin. Din acest punct de vedere, moartea lui era (și el știa foarte bine acest lucru) doar o poartă de revenire spre vechiul trai de huzur. Am putea spune că nașterea lui Iisus și viața lui au fost ceva neplăcut pentru domnia sa, în timp ce așa-zisul sacrificiu a fost de fapt eliberarea mult-așteptată.

3. Cel mai serios semn de întrebare de ordin rațional este pentru cine anume s-a sacrificat Iisus? Pentru Dumnezeu, adică pentru el însuși? S-a sacrificat pentru a se autoimpresiona? Cine anume i-a solicitat așa ceva, tatăl său care era tot el de fapt? Sau a fost o inițiativă proprie? Cam cum a decurs dialogul, dacă a existat? Dumnezeu-tatăl i-a spus ceva de genul „Sunt șucărit rău pe păcătoșii ăștia de oameni … cred că singurul lucru care m-ar îmbuna ar fi să te naști tu printre ei și să mori ca un criminal de drept comun … apoi cred că i-aș putea ierta”. Are vreun sens? Nu are.

4. Ce fel de sacrificiu este acela făcut de un individ cu puteri nelimitate (după cum reiese din miracolele săvârșite de el în timpul vieții)? Nu este clar că un individ care poate reînvia morții și restaura vederea, un individ pentru care orice miracol medical este un fleac, poate foarte simplu să-și blocheze căile nervoase astfel încât să nu simtă durerea în timpul torturii? Și atunci în ce constă suferința sa? Chiar presupunând că a ales să nu-și folosească acele capacități magice, ce anume a realizat el prin suportarea unei dureri nenecesare? Vroia să-și demonstreze lui însuși că e un mare stoic? Există oameni care au fost torturați într-un mod incomparabil mai crud, și pe durate mult mai lungi de timp. Inchiziția, provenită tocmai din rândurile celor care cred acest mit, ne-a lăsat ca amintire niște instrumente de tortură de cea mai bună calitate, de un rafinament care ar încânta orice sadic. Dacă Iisus dorea să fie special, putea să se lase omorât într-un mod mult mai spectaculos, deși tot nu văd ce legătură ar avea cu păcatele omenirii.

5. Din ce cauză a trebuit ca tocmai Dumnezeu-încarnat să fie cel care dă un astfel de exemplu? Spun unii teologi că păcatele erau prea multe și prea mari, astfel încât sacrificiul uman nu ar fi fost suficient (suficient cui?!,  pentru ce anume?!). Toată povestea este de un absurd sinistru, caz de patologie psihiatrică. Este ca și cum copiii mei ar face niște prostii îngrozitoare, atât de mari încât nu pot găsi o pedeapsă potrivită pentru ei (prețul e prea mare) – și singura modalitate ca să-i iert ar fi să-mi tai propriul meu picior. Are sens? Nu are.

6. La urma urmei, despre ce păcate este vorba? Ale stră-stră-stră-bunicilor noștri, familia Adam & Eva? Ale celor care trăiau acum 2000 de ani? Ale tuturor, inclusiv ale mele de astăzi? Există oameni sănătoși la cap care chiar se simt cu musca pe căciulă pentru că o tanti curioasă a mușcat dintr-un  fruct, la îndemnul unui șarpe șmecher?! Și, la urma urmei, au fost iertate „păcatele” au ba? Dacă da, ale cui? Un copilaș de 1 an este păcătos, sau dumnezeu l-a „iertat”, încântat de sine pentru că s-a sinucis temporar acum 2000 de ani?

7. Întregul concept al răscumpărării propriilor păcate prin pedeapsa suferită de o terță parte este nu doar profund imoral, ci și ilogic. Să ne imaginăm ceva similar. Țiganul Gabor Ronaldinio a spart o casă, a furat tot ce era prin zonă și a violat-o pe bătrânica care locuia acolo. E vinovat, e păcătos. E pedepsit cu închisoare pe viață. Când să se execute sentința, apare Gigi Becali și spune „Preiau eu asupra mea păcatele acestui om, vă rog să-mi aplicați 5 bice pe spinare (după care mă întorc la palat). Tu Gabore, dacă accepți că eu sunt cel mai deștept și mai frumos din țară, vei fi iertat și poți pleca acasă”. Are sens? Merită lăudată o justiție care ar accepta un asemenea târg? Poate pseudo-sacrificiul domnului Becali să-l transforme pe țigan într-un om corect, fără vină? Sau pe urmașii lui? Sau pe toți aceia care acceptă că Gigi e number one?

8. După interpretarea multora, tot ceea ce ai de făcut este să-l recunoști pe Iisus drept Mântuitor și gata, ești salvat. Chiar dacă ești cel mai mare ticălos, în clipa în care ești sau devii profund credincios, chiar și pe patul de moarte, ai fost iertat. Însă unul cu un comportament ireproșabil, dar al cărui intelect nu îi permite să înghită gogoșile biblice, merită tortura eternă. Logică creștinopată.

Așadar, toate bune și frumoase cu teza centrală creștină a iertării păcatelor prin sacrificul mesianic … cu mici excepții: nu a fost un sacrificiu, nu e clar pentru cine a fost făcut și de ce, este profund imoral dacă chiar s-a efectuat cu un scop, nu și-a atins obiectivul propus ș.a.m.d.. Singurul lucru bun în toată povestea asta este că e un basm, și încă unul de proastă calitate. Partea nasoală este că unii îl iau în serios.