NU religiei în şcoli – sistematizarea argumentelor

Am constatat că încă există dispute aprinse pe forumuri cu privire la oportunitatea predării religiei în școlile românești. Pentru răspunsul nu, pe care, evident, îl susțin, am găsit o multitudine de puncte de vedere raționale și exprimate elegant. Din păcate, acestea sunt oarecum dispersate, majoritatea celor care au intervenit în discuții sau au scris articole pe această temă oferind doar 1-2 motive pentru care se opun acestei discipline. M-am gândit că n-ar strica să fac o sistematizare a principalelor argumente, așa cum le văd eu, și foarte pe scurt. Oricare din argumentele de mai jos poate fi dezvoltat pe pagini întregi.

1. Religia este, în esență, aderarea la o anumită viziune asupra originii Universului și a modului „dirijat” în care ar funcționa acesta. Viziunea respectivă provine din copilăria omenirii, când pseudo-explicațiile mistice, supranaturale, erau singurele existente. Însă, pentru a realiza cât de mult sau puțin este de apropiată de adevăr varianta religioasă, este absolut necesar să existe o anumită maturitate a gândirii și mai ales cunoștințe concrete accesibile doar cuiva care deja a trecut prin școală. Un copil se află abia în etapa dobândirii cunoștințelor elementare despre modul în care funcționează lumea. Etapa în care se poate vorbi de o gândire suficient de matură pentru a analiza cât de cât argumente de ordin științific, filozofic sau rațional nu se încheie înaintea vârstei de 16-18 ani. Din acest motiv, forțarea încă din clasele primare a unui anumit model, de tipul „există Dumnezeu și anume este cel pe care-l propune religia X” este o greșeală pedagogică fundamentală. Această îndoctrinare timpurie are consecințe dezastruoase în cazul minților mai fragile, a persoanelor mai puțin inteligente, sau a celor care au ghinionul de a avea parte de ceva similar și în cadrul familiei.

2. Chiar dacă ignorăm imaturitatea în gândire, și presupunem prin absurd că și un copil de 10 ani este suficient de inteligent și cult încât să facă o alegere informată asupra viziunii despre lume pe care o preferă, rămâne totuși evident faptul că aceasta este în întregime o decizie personală. Nu este obligatoriu (de fapt ar fi chiar ciudat) ca toți copiii dintr-o anumită clasă sau generație să ajungă la aceleași concluzii. De altfel, acest lucru se vede foarte clar ulterior, la vârsta adultă, când unii rămân pe varianta de turmă care li s-a inoculat (să zicem cea ortodoxă), alții ajung în plasele religiilor neoprotestante, alții ajung să admire budismul, alții devin atei și așa mai departe. Ca urmare, nu se poate forța o singură religie pe gâtul tuturor, într-un cadru organizat.

3. Doar de dragul argumentației, să presupunem că ambele puncte de mai sus sunt eronate, și ajungem la concluzia că toți copiii ar trebui spălați pe creier în mod uniform, detergentul potrivit fiind religia X. Rămâne problema locului potrivit în care să se facă o asemenea îndoctrinare. Trăim într-un stat secular și acel loc în mod categoric nu este școala. Eu sunt ateu, dar am fost de suficiente ori în biserică, am intrat chiar și în moschei și în alte așezăminte religioase. În niciunul dintre acestea nu am văzut tabelul lui Mendeleev pe perete, sau formula de rezolvare a ecuației de gradul doi, sau poze cu Messi. Nici nu am asistat la spectacole de circ, nici la lecții de termodinamică, și nici nu am văzut pe cineva jucând ping-pong prin altar. Motivul este evident – avem așezăminte diferite pentru îndeletniciri diferite. Cine vrea să vadă ping-pong merge la sala de sport dotată cu mese pentru așa ceva. Cine vrea să asculte slujbe și povești cu sfinți merge la Biserică. Și cine vrea să învețe merge la școală. Nu se merge la școală pentru a auzi povești cu sfinți, tot așa cum nimeni nu are pretenția să audă despre formula benzenului la Biserică. Părinții care își doresc să-și educe copiii religios o pot face foarte bine trimițându-i la locașele de cult.

4. Ștergând cu buretele primele trei puncte, hai să mai facem o concesie religiei. Să presupunem, deci, că este utilă, că individul este suficient de matur și la 7 ani pentru a-și forma o părere, și că locul potrivit pentru îndoctrinare ar fi tocmai școala. Chiar și așa, rămâne problema existenței unui număr foarte mare de religii. Aici nu funcționează principiul majorității. Chiar dacă într-o clasă există un singur copil ai cărui părinți sunt musulmani, sau penticostali, sau atei, el are dreptul să nu fie intoxicat cu propaganda ortodoxă, exact așa cum un nefumător aflat într-o instituție publică are dreptul să nu fie intoxicat de fumul celorlalți. Este vorba despre libertatea de conștiință și gândire a individului. Dacă nu se pot organiza cursuri separate pentru fiecare religie în parte, atunci nu ar trebui să existe pentru niciuna.

5. Legat de punctul de mai sus, se cunoaște foarte bine faptul că predarea religiei în România este una strict confesională, partizană. Copiilor li se insuflă din cele mai mici clase ideea că doar credința creștin-ortodoxă este cea „adevărată” și se cultivă un dispreț profund față de celelalte religii, văzute drept rătăciri, sau privite chiar cu dușmănie. Asta ca să nu mai vorbim de atei, care sunt de-a dreptul unelte ale diavolului. Dacă în locul acestei pseudo-educații, de tip sectar-confesional, în care copiii sunt învățați să să se închine ca proștii și să spună rugăciuni ca niște papagali, li s-ar preda niște lecții despre istoria religiilor, despre asemănările și diferențele dintre ele, despre problemele filozofice pe care le ridică în lumina cunoștințelor de astăzi, fără îndoială că foarte puțini s-ar mai opune. Din păcate, la modul în care este conceput sistemul la ora actuală rezultatul așteptat nu este acela al formării unui tânăr care are habar cu ce se mănâncă religia, ci a unui roboțel semidoct pupător de moaște.

6. Chiar dacă s-ar ajunge la situația fericită în care fiecare copil poate fi educat religios/nereligios după cum dorește (sau doresc părinții), rezultatul concret este tot unul catastrofal din punct de vedere al legăturilor dintre colegi. Se ajunge la crearea unor tabere, la jigniri, animozități și ostracizarea unor copii, din cauză că alți copii sunt înveninați de părinți sau preotul confesiunii pe care au ales-o. Există nenumărate exemple ajunse inclusiv în presă de copii care au suferit din cauză că ceilalți își bat joc de ei, spunând că sunt „pocăiți” sau „papistași”, asta ca să nu mai vorbim despre ateii intitulați sataniști-comuniști-iudeo-masoni și altele de același nivel.

7. O problemă serioasă este aceea a disonanței cognitive la care se ajunge prin strecurarea de informații care vin în evidentă contradicție cu cele învățate în orele de știință. Nu poți să ai pretenția ca la ora 10 să înveți despre moșul supranatural care a fabricat viețuitoarele din nimic acum 6 mii de ani, la ora 11 să înveți despre roci cu vechimi de milioane de ani, și la ora 12 despre modul în care structurile genetice confirmă procesele evoluționiste … și după toate astea să poți să-ți dezvolți o minte organizată și sănătoasă. Cei care își imaginează că religia nu intră cu bocancii (intenționat sau nu) peste teritoriul științelor nu au habar despre ce se discută la aceste ore.

8. Așa cum s-a remarcat inclusiv prin exemple concrete din manualele de religie, anumite idei au un efect profund nociv asupra psihicului în formare al unui tânăr, mai ales la nivelul claselor primare. Sperietoarea cu iadul și cu pedepsele divine nu are ce căuta într-o educație sănătoasă.

9. Pretenția că studiul religiei ar fi necesar pentru deprinderea unor norme morale și de conviețuire socială este aberantă. Principiile prezente în cărțile așa zis „sfinte” sunt în parte corecte dar banale, în parte eronate și chiar criminale, și în parte strălucesc prin … absență. Niște ore de educație civică, discuții despre drepturile și libertățile cetățenești,  în spirit modern, ar fi incomparabil mai eficiente decât povestea aberantă a unui zombie evreu care se lasă omorât pentru a se îmbuna tot pe el însuși.