Model moral?!

În cele ce urmează voi ignora complet polemica legată de istoricitatea evreului Yeshua, mai bine cunoscut pe la noi sub pseudonimul Iisus Hristos. Voi ignora și pretenția caraghioasă a unora că acest profet ar avea vreo legătură de rudenie cu ditamai Creatorul universului. De altfel, termenul de „fiu” nici măcar nu știu să aibă vreun sens în afara celui biologic, din lumea animală. Pentru niște primitivi extrem de superstițioși de acum 2000  de ani, care purtau dueluri de genul „zeul meu e mai tare ca al tău”, era firesc să creadă că zeii au urmași care le calcă pe urme. Pentru cei care nu sunt infectați cu microbul religios creștin, toată povestea este parcă desprinsă din emisiunea „Copiii spun lucruri trăznite”. Dar, hai să lăsăm deoparte toate aceste idei (amuzante pentru un om cu capul pe umeri), și să presupunem că personajul nostru chiar a existat, și chiar a făcut și a spus ceea ce  ne relatează autorii Noului Testament.

Ignorând așadar tot ambalajul mistic pueril, aș dori să mă refer strict la valoarea ca model moral a lui Iisus. Așteptările sunt foarte mari, din moment ce există sute de milioane de oameni care consideră că exemplul oferit este desăvârșit, un adevărat ideal. Chiar și creștinii mai răsăriți, care nu cred în prostioarele cu de-alde mămica virgină și mersul pe apă, consideră că merită să ne scoatem pălăria în fața modelului oferit ca ghid de comportament și concepție asupra lumii și societății. Ba chiar mai mult, și unii atei par să considere că, vorbind strict de moralitate, Iisus este un exemplu pozitiv. Eu cred că toți acești oameni perpetuează un mit, provenit dintr-o interpretare foarte partizană cu vechi state de plată, și dintr-o citare selectivă a fragmentelor care corespund imaginii pe care Biserica creștină dorește să o avem asupra personajului în chestiune. Mitul stă la baza conceperii de către unii a moralității ca având o sursă divină.

Departe de mine ideea de a sugera că cele atribuite lui Iisus sunt lucruri în întregime rele, ba chiar aș susține că probabil, per total, există mai multe idei pozitive decât negative. Însă despre cele pozitive s-a spus și s-a scris destul. Cele pe care eu le consider negative sunt trecute cu vederea, cu toate că, așa cum se va vedea, unele sunt definitorii pentru Iisus și „menirea” lui. În cel mai bun caz se poate spune că ar fi reprezentat o poziție decentă PENTRU VREMEA SA, nicidecum pentru standardele de astăzi. Cred că e timpul să demontăm imaginea roz-bombon care se atribuie acestui personaj.

1. Ideea păcatului originar este însăși justificarea existenței și sacrificiului lui Iisus. Nu degeaba creștinii au o obsesie maladivă cu ideea de păcat. Ideea că o persoană este vinovată pentru o greșeală făcută de un strămoș al ei este nu doar imorală, ci revoltător de imorală, este cea mai cruntă dovadă de barbarie. Doar cei mai primitivi dintre sălbatici pedepseau urmașii celor cu care erau în conflict, și chiar și aceia, doar 1-2 generații, nu  o eternitate. Iisus continuă tradiția VT și chiar dă greutate conceptului profund revoltător că toți am fi vinovați pentru că o tanti a fost păcălită de un șarpe vorbitor să mănânce un fruct interzis. E ca și cum cineva te-ar băga la pușcărie pentru că străbunicul tău a furat o găină.

2. Ideea răscumpărării păcatelor altcuiva printr-o suferință proprie (vicarious redemption) este nu doar aberantă, ci și profund imorală. Imaginați-vă că sunt aduși în fața judecății niște indivizi suspectați de furt sau orice alte fărădelegi. Dacă nu sunt vinovați (așa cum nu sunt oamenii vinovați de năstrușniciile imaginate de cel care a născocit capitolul Facerii), să fie lăsați în pace. Dacă sunt într-adevăr vinovați, este normal să fie pedepsiți. Putem chiar să acceptăm o societate foarte tolerantă, care să-i ierte cu toate că sunt vinovați. Dar, sub nicio formă nu putem cere sau accepta întemnițarea unei terțe persoane drept monedă a iertării! Este o idee profund bolnavă. Nici nu are rost să mai comentăm absurdul ideii că cel care se sacrifică este, de fapt, doar o altă fațetă a celui care iartă. E ca și cum judecătorul și-ar tăia mâna stângă pentru a semna grațierea cu dreapta, că altfel nu-i poate ierta. Să mai adăugăm faptul că cel care chipurile se „sacrifică” știa foarte bine că va învia. Sacrificiul lui este cam ca acela al femeii care „se lasă tăiată în două” de magician, pe scenă.

3. Iisus a adus, într-adevăr, ceva absolut nou în peisajul moralității umane. Însă nu ceva pozitiv, ci cel mai ABJECT lucru conceput vreodată. Ideea pedepsei eterne în flăcările iadului, pe care o descrie plastic în câteva pasaje. Considerați cea mai odioasă crimă pe care v-o puteți imagina, să zicem un psihopat care jupoaie un copil de viu. Și apoi gândiți-vă la ce pedeapsă ar merita acel om. Presupunând că nu este nebun, că era în deplinătatea facultăților mintale (lucru greu de crezut), cam ce pedeapsă ar merita? Poate vă gândiți la închisoarea pe viață. Poate la pedeapsa capitală.  Dar și dacă sunteți sadici la extrem și vă gândiți la o tortură timp de 24 de ore pe zi, ar fi vorba de cel mult câteva decenii de chin. Ei bine, acum imaginați-vă o tortură incomparabil mai grea, și care se extinde nu la decenii, nici la secole, ci la infinit. Este acesta un concept uman, înălțător? În societatea de astăzi suntem suficient de inteligenți și morali pentru a înțelege că rolul unei pedepse este în primul rând preventiv și ea trebuie calibrată în funcție de gravitatea faptei. Preventiv în dublu sens, pe de o parte pentru ca făptașul să nu poată comite aceeași greșeală din nou, iar pe de altă parte pentru ca alții să nu fie tentați să facă aceeași fărădelege. Ce legătură are asta cu tortura eternă din iad? Este pedeapsa proporțională cu fapta? De exemplu, dacă X este ateu, pentru că așa-i merge mintea, sau Y este hindus, că așa l-au învățat părinții, merită suferința eternă? Are pedeapsa rolul de a preveni recidiva lui X? Păi … cum să recidiveze dacă e mort? Are pedeapsa rolul de a preveni fapte similare? Poate dacă s-ar da la TV imagini live din iad, însă deocamdată nimeni nu a fost pe-acolo să filmeze, și ca urmare rămâne doar la stadiul unei amenințări ipotetice făcute de un dictator ipotetic.

4. Pentru Iisus, singurul lucru cu adevărat important este să slujești și să proslăvești tătucul ceresc. Filozofia sa a insuflat și continuă să insufle multora o mentalitate jenantă de sclav, om fără mândrie, fără coloană vertebrală, lipsit de bărbăție și inițiativă, cufundat într-o continuă venerare a unui duh. Chiar dacă, ipotetic vorbind, ar exista un Creator, și chiar dacă acel Creator ar avea o personalitate generoasă și iubitoare, a cere oamenilor să-și petreacă viața și să-și cheltuie energia închinând ode acelui zeu este ceva atât de nord-coreean că mie personal mi se face greață.

5. Iisus transmite un mesaj de totală delăsare și dezinteres față de lumea în care trăim. Oamenilor li se spune clar să nu se preocupe de ziua de mâine, de hrană, de îmbrăcăminte (ex. Matei 6:30 – 6:34), să nu muncească pentru a-și procura hrana (Ioan 6:27), să nu cumva să se îmbogățească (ex. Marcu 6:21 – 6:25) ș.a.m.d.. Cu alte cuvinte, trăiască puturoșenia, trăiască indiferența față de societatea în care trăiești, trăiască nepăsarea față de viitorul copiilor tăi. Dacă cineva ar spune astăzi așa ceva, ar fi considerat bun de dus la balamuc. Dacă am fi urmat aceste sfaturi, nu am fi rezistat nici un secol.

6. Iisus nu este deloc pacifist când e vorba de cei care nu-i împărtășesc delirul mistic. De altfel, este celebru fragmentul în care spune că a adus sabia, nu pacea. Îndemnul este repetat ulterior în Luca 22:36, unde li se cere discipolilor să-și vândă hainele pentru a-și cumpăra arme. În plus, face o analogie cel puțin nefericită în Ioan 15:6: „dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădița neroditoare, și se usucă; apoi mlădițele uscate sunt strânse, aruncate în foc, și ard.” – fragmentul a constituit sursa de inspirație a inchizitorilor care, nu-i așa, s-au apucat să ardă mlădițele insuficient de creștine.

7. Disprețul și lipsa de compasiune față de animale sunt evidente în Matei 8:32, unde săraca turmă de porci este batjocorită prin „infestarea” cu draci (LOL), determinând bietele animale să se sinucidă.

8. Iisus nu dă doi bani pe valorile familiale. Nici măcar nu a pomenit cuvântul familie. Mamei sale i s-a adresat cu „Femeie, ce am a face Eu cu tine?”. Crezul său este expus clar în Matei 10:35/36 – „Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa și pe noră de soacra sa. Și omul va avea de vrăjmași chiar pe cei din casa lui.” În Matei 8:22 îi refuză unui ucenic până și dreptul să-și înmormânteze tatăl.

9. Iisus a tolerat și încurajat sclavia (robia), prezentă ubicuitar în pildele sale. Nu rezultă de nicăieri că ar fi, în viziunea sa, ceva în neregulă cu această formă a relațiilor dintre oameni, din contră. În Luca 12:47-48 chiar ne expune teoria sa cu privire la felul în care trebuie bătuți sclavii, în funcție de cât de grave sunt greșelile lor. Foarte instructiv, ce să zic. De altfel, în războiul de secesiune american, statele sudice pro-sclavagiste își susțineau punctul de vedere tocmai pe baze biblice.

10. Iisus dă dovadă de o totală lipsă de flexibilitate și apare ca un dictator penibil când afirmă că cei care nu sunt cu el sunt împotriva lui (Matei 12:30). Asta li se potrivea perfect staliniștilor, care doar au schimbat termenul Iisus cu cel de Partidul Comunist.

10. Iisus a fost exemplul perfect de masochism. El ne „învață” să întoarcem și celălalt obraz, să dăm oricui orice ne-ar cere, să suferim mai mult decât este necesar, să plătim mai mult decât datorăm, să nu urmărim hoțul care ne fură, să ne bucurăm dacă suntem persecutați etc. Patologie curată.

11. Nu se poate pune nici un preț pe afirmațiile sale, este mincinos. Săracii teologi creștini, au mari bătăi de cap să răstălmăcească spusele lui, conform cărora o parte din ucenici vor fi încă în viață la reîntoarcerea lui din Ceruri. Repetă afirmația și în Apoc. 3:11 – „Eu vin în curând!”. Mda, desigur, și unii proști stau gură cască așteptând chestia asta de vreo 2000 de ani.

12. Iisus dă dovadă de megalomanie în repetate rânduri. Spune despre sine însuși că este „mai mare decât Templul” (Matei 12:6), „mai mare decât Iona” (Matei 12:41), „mai mare decât Solomon” (Matei 12:42).

13. Avea o ură profundă față de orice înseamnă atracție sexuală, ajungând la a recomanda mutilarea în cazul în care ochii sau mâna ar avea „pofte carnale” (Matei 5:29-30). Și mai considera individul că a te căsători cu o femeie divorțată este o formă de adulter. :w00t:

14. S-ar putea alcătui o listă lungă cu norme pe care astăzi le considerăm fundamentale, începând de la egalitatea în drepturi până la ocrotirea minorităților, libertatea la opinie, libera circulație, ocrotirea mediului, accesul la informație, lucruri despre care nu suflă o vorbă.

15. Se face vinovat de folosirea într-un mod patetic a puterilor pe care le avea. Ar fi putut să vindece cancerul, să dea niște instrucțiuni care să ajute cunoașterea științifică, să scape lumea de sărăcie sau măcar de o parte a suferinței. În loc de asta, el a făcut apologia suferinței, bolii, ignoranței, mizeriei, sărăciei, prostiei, și puterile magice și le-a folosit pentru a face câteva trucuri jalnice gen transformarea apei în vin și înmulțirea pâinilor.

16. Niciodată nu a lăudat inteligența, creativitatea, simțul umorului. S-a prezentat ca un agitator local sociopat mereu încruntat și obsedat de o filozofie apocaliptică.

Din toate cele de mai sus, și altele pe care nu le mai menționez acum, este clar că personajul central al dogmei creștine este un ins limitat la normele vremurilor în care trăia, și nici măcar din acele vremuri nu a selectat doar părțile pozitive. Scriitorul de secol I nu avea de unde să vină cu cunoștințe științifice sau norme morale necunoscute la vremea sa. În schimb, un apropiat al proiectantului Universului, s-ar presupune că ar cunoaște ceva mai multe.

Voi, creștinii de astăzi, ar fi bine să încercați să realizați acest lucru, și să nu vă mai coborâți și limitați la ideile unor barbari superstițioși. Pe de altă parte, dacă acesta este într-adevăr modelul pe care-l doriți, puteți să vi-l păstrați, că nouă așa ceva nu ne trebuie. Și nici nu prea putem avea încredere în indivizi care consideră cele 16 puncte de mai sus ca fiind OK. Sorry, țineți-le pentru voi, căutați voi reinterpretări și scuze pentru a justifica scrierile naivilor care au transformat o legendă locală într-un coșmar care nu se mai încheie de 2000 de ani. Poate voi considerați otrava de mai sus ca fiind morală, însă vă rog să acceptați că alte persoane, cu pretenții mai apropiate de secolul XXI, nu doresc ca ea să fie un model pentru generațiile următoare.