Creaționiștii (cunoscuți și sub denumirea de creotarzi) și proponenții ID (sau mai simplu ID-ioții), pedalează pe ideea că uimitorul design pe care-l regăsim într-un organism viu denotă o inteligență de tipul unui designer, sau proiectant. Desigur, teoria evoluționistă explica TOCMAI modul în care selecția naturală creează iluzia de design. Dar oare este designul chiar perfect? Ce ne spune anatomia umană, de exemplu?

Pentru cei care nu au asistat vreodată la o intervenție chirurgicală, sau măcar la o disecție, concepția despre felul în care arată un om “pe dinăuntru” tinde să fie una idealistă, îndepărtată de realitate. Îmi amintesc și acum ce șoc am avut în anul I de medicină, la primele lucrări practice pe cadavru. Din diagramele și desenele din cărți sau atlase de anatomie, unde de cele mai multe ori se arată doar componentele esențiale sau cele de interes pentru țesutul/sistemul analizat, în mod greșit îți creezi ideea unui complex organizat, logic, cu  niște obiecte mai mari de tipul organelor, legate între ele prin diferite cabluri și conducte (vase, nervi). Un aranjament de genul celui pe care l-ar concepe un proiectant.

În realitate, dai de cu totul altceva. Există o amestecătură care îți dă dureri de cap de țesuturi grăsoase, artere, vene, vase limfatice, tot soiul de fibre, țesuturi musculare, ganglioni ș.a.m.d. care se suprapun, se întretaie, se ocolesc, se îngrămădesc într-o rețea haotică. Aspectul care te izbește este cel al unei munci făcute de un cârpaci, nu de un proiectant. Există atâta stângăcie, atât de multe lucruri care în mod evident puteau fi făcute mai cu cap, încât devine evident că nu asiști la o capodoperă a proiectării, ci la rezultatul unui proces care a fost nevoit să lucreze cu materialul clientului pentru a îmbunătăți ce se poate. Continue reading