Crezi sau f-crezi?

Am consultat acum o săptămână un pacient aflat în comă profundă ca urmare a unei hemoragii cerebrale masive cu inundație ventriculară. Fără a intra în detalii tehnice, care probabil nu v-ar interesa, este suficient să vă spun că în asemenea situații prognosticul este cât se poate de sumbru și decesul este aproape de ceea ce s-ar numi o certitudine medicală. Ce m-a frapat a fost o frântură de dialog pe care am auzit-o ulterior, între soția și cumnata celui internat. Soția, de altfel o femeie minunată, s-a exprimat cam în felul următor:

Doctorii cred că nu mai are șanse … eu însă cred că va fi bine, nu se poate să ne lovească așa o nenorocire.

E greu să nu te izbească faptul că unul și același termen, „cred”, este folosit în sensuri diferite. Atunci când doctorii își exprimă opinia legată de cazul respectiv, se folosesc de sensul cel mai comun al verbului a crede. Este un „a crede” de tip contingent, rezultatul unei analize a datelor existente, urmată de procesarea lor prin prisma experienței și cunoștințelor acumulate anterior. Analiza respectivă duce la un anumit rezultat considerat ca fiind cel mai probabil, iar când acea probabilitate este ridicată se poate folosi termenul „a ști”.

Ceea ce „crede” soția pacientului nu se bazează pe o astfel de analiză de tip contingent. Nici nu ar avea cum. Ea nu are pregătirea științifică necesară, nu știe să interpreteze o tomografie cerebrală, nu știe ce înseamnă să ai ventriculii plini cu sânge, nu are niciun soi de experiență cu cazuri similare. Îi lipsește „baza de date” pe care o au doctorii plus îi lipsește și „procesorul” antrenat să lucreze cu asemenea date. Însă afirmația ei nici nu necesită așa ceva, pentru că ea folosește termenul într-un cu totul alt sens. Cel mai apropiat ca sinonim ar fi probabil „a spera”. Își dorește foarte mult ca ceva să se îndeplinească, și acea dorință îi umbrește etajul rațional cerebral. Este o formă de gândire deziderativă (wishful thinking), probabil cea mai comună greșeală de logică pe care o fac teiștii. Pentru acest tip de credință termenul cel mai potrivit este englezescul „faith“, și pentru a face distincția voi utiliza exprimarea f-crezi cu litera f provenind de la faith.

De multe ori, când am solicitat dovezi pentru existența divinității, mi s-a răspuns că trebuie mai întâi „să cred”, iar apoi dovezile vor veni de la sine. Am fost întotdeauna revoltat de absurditatea și nonsensul unei asemenea cerințe, pentru că întotdeauna m-am referit la sensul rațional, contingent, al verbului a crede. În acel sens, a crede un lucru ca fiind adevărat sau fals este un proces fără legătură cu etajul volitiv, ca urmare nu poți cere cuiva să creadă ceva, exact cum nu-i poți cere să fie bucuros când este trist.

Există doar două elemente care contribuie la ceea ce crezi, pe de o parte datele de care dispui, și pe de altă parte structura ta proprie intelectuală, felul în care ți se învârt rotițele (ca să folosesc o exprimare mai plastică). Schimbarea unui punct de vedere, modificarea a ceea ce crezi, nu poate rezulta decât din modificarea uneia dintre cele două componente. De cele mai multe ori, este vorba de prima componentă. Te documentezi mai bine, apar date noi, și balanța se poate înclina în altă direcție, crezi altceva. Există însă și cazuri în care se modifică procesorul, spre exemplu e posibil ca la 40 de ani să ai o gândire mult mai matură decât la 20, și uitându-te la exact aceleași date să ajungi la concluzii diferite. Ar mai fi în plus cazurile nefericite în care modificarea este rezultatul unor boli neuro-psihice, sau al unor emoții puternice (frica de moarte) sau a simplei senilizări.

Este amuzant faptul că teiștii se laudă cu expresii gen no atheists in foxholes – semnificând faptul că în condiții de stres maxim oamenii încep să creadă în puteri supranaturale prietenoase. Și se mai laudă cu faimoasele convertiri la teism pe patul de moarte, sau în orice caz spre apusul vieții. Lăsând la o parte faptul că multe astfel de istorisiri sunt mincinoase, oare chiar este o laudă faptul că atunci când se defectează rotițele, fie sub imperiul emoțiilor puternice, fie din cauza dementizării senile, ești mai predispus să crezi aberații mistice? Să avem mai mare încredere în output-ul unui procesor funcționând în parametri nominali, sau în ceea ce ne dă în condiții de superstres sau când e pe ducă?

Cei care f-cred anumite lucruri folosesc des în limbaj termenul de credință, și tind să adauge prepoziția „în”. Spun lucruri de genul „cred în viața după moarte” sau „cred în puterea tămăduitoare a rugăciunii”. În schimb, ar suna ciudat să auzi „cred în cauza bacteriană a tuberculozei”.

Atunci când un teist spune că crede un anumit lucru, și dorești să porți o discuție cu el, mi se pare foarte important să precizeze despre ce tip de a crede este vorba. Este ceva ce crede ca rezultat al unei analize a argumentelor pro și contra? Sau doar f-crede? Pentru cei care se încadrează în prima categorie, ai cel puțin o șansă de a le demonstra că greșesc. Nu este ușor, pentru că, deși date există cu duiumul, procesorul lor este de obicei cu probleme de fabricație. Când afirmația este una de tip f-cred, orice discuție este inutilă, pentru că prin definiție f-cred nu este afectat de argumente, el reprezintă doar o dorință sau o speranță care încearcă să pozeze în cunoaștere.

Teistul care „crede” este fie ignorant, lucru care se poate corecta prin educație, fie prost – pentru asta nu avem soluții deocamdată. Teistul care „f-crede” este un om slab, incapabil să accepte realitatea, la fel ca soția pacientului decedat ieri. Din păcate, trăim într-o cultură care face neîncetat apologia f-credinței. Este suficient să vă uitați la un film și veți vedea cum mereu cel care f-crede este cel care câștigă, lucrurile evoluează așa cum dorea el. Poate că e doar o manifestare a frustrării regizorilor și scenariștilor care se izolează de lumea adevărată, în care lucrurile se petrec conform credinței de tip contingent-rațional. 😛