Poate că cea mai dificilă problemă pe care un individ o are de înfruntat din punct de vedere psihologic este aceea a propriei sale morți. Ideea că tu, ca persoană, pur și simplu încetezi să exiști, este greu de digerat, pentru că, din punctul tău de vedere, tot ceea ce există este trecut prin filtrul propriilor tale percepții și propriei tale conștiințe. Ca urmare, se creează o legătură inseparabilă în mintea individului între existența exterioară și modul în care ea se reflectă în universul interior personal.

Pentru cei mai mulți oameni, criza a fost și este rezolvată prin imaginarea unei existențe care trece dincolo de moarte, existența unui „suflet”, a unei identități spirituale, care continuă să existe după încetarea celei fizice. Printre numeroasele surse ale religiei, consider că frica de moarte are un rol determinant, și nu este surprinzător că mai toate religiile din toate timpurile au ca dogmă centrală tocmai ideea că moartea corpului nu reprezintă sfârșitul existenței personale. În contrast cu această viziune care poartă pecetea de neconfundat a gândirii de tip deziderativ, adepții curentelor sceptic-raționale au oferit o mulțime de motive pentru care dualismul corp-suflet (sau conștiință) nu numai că nu poate fi dovedit, ci chiar că este extrem de improbabil. Însă la acest tip de argumentație mă voi referi într-un articol ulterior. Tot din rândurile acestei categorii provin și încercări de a face față psihologic unui lucru neplăcut prin excelență. Poate că două citate din gânditori separați de 2000 de ani vor exprima concis acest punct de vedere:

Filozoful grec Epicur, cel care a formulat sintetic problema răului, spunea:

Moartea nu ar trebui să ne îngrijoreze, pentru că, atât timp cât noi existăm, moartea nu este prezentă. Și când ea sosește, noi nu mai existăm.

Scriitorul Mark Twain, cu umorul binecunoscut, a adăugat:

Nu mă tem de moarte. Am fost mort timp de miliarde și miliarde de ani înainte de a mă naște, și n-am simțit nici cea mai mică neplăcere din această cauză.

Pe de altă parte, acceptarea rațională a faptului că a fi mort, a nu exista, nu este în sine o neplăcere, pentru că nu are cine să simtă acea neplăcere, nu înseamnă că perspectiva îl încântă pe individul aflat încă în viață. Pentru cei mai mulți, lucrul cel mai greu de suportat este ideea unor proiecte neterminate și mai ales ideea despărțirii de cei dragi. Nu este de mirare faptul că și cei mai convinși „materialiști” și-ar dori, în sinea lor, ca în această privință să se înșele.

Nu mi-am propus să analizez în acest scurt articol motivele pentru care este foarte puțin probabil să existe o realitate independentă a sufletului. Probabil o voi face într-unul ulterior, din punctul de vedere al unui neurolog. Doresc doar să mă refer pe scurt la un fenomen pe cât de interesant, pe atât de controversat: acela al experiențelor relatate de unele persoane care s-au aflat temporar „dincolo”. În literatura modernă se folosește termenul de „near death experience” sau NDE, conceput și popularizat de cel care a adunat numărul cel mai mare de cazuri de acest gen, Raymond Moody. În relatările acestor persoane se regăsesc frecvent câteva elemente: o senzație de liniște și pace absolută, străbaterea unui coridor cu o lumină intensă la capăt de care se simt atrași irezistibil, întâlnirea cu prieteni și rude decedate, o viziune panoramică a întregii vieți, voci care-i îndeamnă să se reîntoarcă la viață ș.a.m.d.. În plus, într-o parte a cazurilor (cam 20% după unele surse), experiența se însoțește de o viziune asupra propriului corp de „deasupra”, de cele mai multe ori de la nivelul tavanului încăperii în care se află persoana respectivă. Pacienții descriu uneori chiar frânturi de dialog care au avut loc între membrii echipei de resuscitare, sau proceduri clinice care s-au efectuat, afirmând că vedeau de la nivelul tavanului cu uimire cum se lucrează asupra propriului lor corp. Aceste senzații de „out of body experience”, sau OBE, sunt probabil elementul cel mai incitant, întrucât, dacă s-ar putea dovedi ca reale, ar însemna că, în mod categoric, poate exista o conștiință separată de corpul fizic. Din păcate, datele de care dispunem sunt anecdotice, neconcludente, și în anumite cazuri de-a dreptul suspecte de fraudă.

Ar mai fi de adăugat că descrierile NDE și OBE se asociază uneori cu elemente religioase și că acestea sunt, conform așteptărilor, în concordanță cu concepțiile preexistente ale persoanei respective. În cazul creștinilor convinși, de multe ori lumina era tocmai Iisus, în timp ce musulmanii relatează întâlniri cu Mahomed iar persoanele nereligioase nu descriu niciun soi de narațiune de tip religios. Este interesant însă că experiența este atât de vividă încât, aproape fără excepție, cei care au trecut prin ea se schimbă pentru restul vieții. Sunt mai optimiști, mult mai toleranți, și dispare frica de moarte.

Bătălia argumentelor pro și contra este foarte aprinsă și durează de câteva decenii, balanța părând să încline când într-o parte, când în alta. La argumente pro-dualiste ar trebui amintit faptul că NDE sunt destul de comune, apărând inclusiv la atei și la copii sub 3 ani (care nu pot fi suspectați de idei preexistente în această privință), faptul că există relatări de tip OBE în care nu s-a putut demonstra vreo „contaminare” a sursei, faptul că transformarea suferită de aceste persoane este profundă și de durată, sau faptul că NDE au survenit aparent în perioade în care traseul EEG era plat (sugerând inexistența unei activități electrice cerebrale). Argumentele contra se centrează pe faptul că o mare parte din acele senzații pot fi replicate prin tehnici care nu au nimic de-a face cu moartea (de exemplu piloții în testele de centrifugă, experiențe în câmpuri magnetice, anumite forme de epilepsie, stimularea zonei temporo-parietale drepte sau administrarea de ketamină). Mai există studii recente care arată că funcția cerebrală există la anumite nivele chiar și atunci când traseul EEG este plat – spre exemplu s-a demonstrat că funcția auditivă este păstrată un timp îndelungat, și individul poate înmagazina în creier informații auditive în perioadele în care este în comă, chiar profundă. Anumite zone cerebrale se „iluminează” la simpla rostire de către cei din jur a unor propoziții. Este posibil ca acele percepții să fie integrate într-un tablou halucinatoriu mai complex generat de descărcări de substanțe și mediatori la nivelul unor celule cerebrale muribunde.

Unul dintre cei care se ocupă de mulți ani de problema NDE este doctorul Sam Parnia de la Universitatea din Southampton. Atitudinea sa profesională a dus la situația paradoxală în care membrii ambelor tabere sunt la ora actuală convinși că … face parte din tabăra opusă. El însuși spune că a oscilat între cele două poziții și că, la urma urmei, singurul lucru care-l interesează este adevărul. Aceasta mi se pare poziția corectă, fără prejudecăți. Doctorul Sam Parnia a conceput în 2008 un experiment care se află în plină desfășurare în prezent. Nu vreau neapărat să mă laud, însă postările de pe Softpedia stau martore că am sugerat acest experiment încă de prin 2003. Ideea este următoarea: în saloanele de reanimare și sălile de operație (în general în toate locațiile dintr-un spital unde este probabil să aibă loc resuscitări) se amplasează niște desene sau figuri deasupra patului, și orientate înspre tavan. Imaginile respective nu pot fi văzute de personalul medical sau de pacienți de la nivelul salonului, ci doar de cineva care s-ar afla deasupra lor, aproape de tavan și privind în jos. Dacă OBE sunt reale, atunci acel „spirit” plutitor ar trebui să fie capabil să descrie conținutul imaginilor. În studiul denumit AWARE (awareness during resuscitation) au fost cooptate mai multe centre medicale din SUA și Europa. Se urmărește crearea unei baze NDE/OBE suficient de mari pentru a oferi semnificație statistică. Dacă niciunul dintre respectivii nu poate descrie imaginile „suspendate”, concluzia logică este că nu se poate vorbi despre existența unei conștiințe exterioare care studiază ceea ce se petrece de deasupra. Chiar și un număr foarte mic de rezultate pozitive (3-5) ar fi nesemnificativ, datorită faptului că nu se poate exclude cu desăvârșire varianta vreunui lucrător extrem de curios care s-a suit pe o scară de zugrav și a „împărtășit” cele văzute cu pacienții de la cardiologie. În schimb, un număr semnificativ de rezultate pozitive (de ordinul zecilor sau sutelor) ar fi o dovadă extraordinară a faptului că OBE nu sunt doar niște halucinații.

Din informațiile pe care le-am cules, rezultatele definitive vor fi publicate abia în 2012. Totuși, câte ceva a „transpirat” deja. Se pare că în decursul a 2 ani s-au acumulat câteva sute de NDE/OBE, însă niciunul nu a menționat vreo imagine. Din păcate, dualiștii își pregătesc deja terenul pentru viitoarea înfrângere, venind, ca de obicei, cu argumente ad-hoc pe forumuri.

• Unii se plâng de faptul că imaginile sunt puse prea sus și că spiritul ar trebui să fie chiar aproape lipit de tavan pentru a le vedea. Evident, motivul este acela că tocmai acolo declară OBE-iștii că s-ar afla, iar pe de altă parte, montarea mai jos le-ar supune privirilor indiscrete.
• Alții se plâng de faptul că în unele relatări spiritul este mai mult înspre colțurile încăperii , iar imaginile sunt oarecum spre centrul încăperii, deasupra patului.
• În fine, mai vin unii cu ideea că spiritul nu vede așa cum vedem noi cu ochii, ci are o percepție specială care se concentrează numai asupra a ceea ce este important pentru el, precum corpul asupra căruia echipa medicală lucrează. Acest lucru însă nu corespunde cu relatările OBE în sine, în care se regăsesc elemente vizuale clare, chiar de detaliu, din încăperea respectivă.

Celor interesați le recomand călduros să-și petreacă 50 de minute pentru a-l auzi pe Parnia în persoană făcând o prezentare a modului în care problema morții este văzută la ora actuală, și felul în care se încadrează în acest context fenomenele NDE.

Din punctul meu de vedere, indiferent ce va constata în final studiul AWARE, voi fi mulțumit. Dacă, așa cum bănuiesc, nu vor exista confirmări, va fi o nouă dovadă a faptului că nu există o conștiință separată de corp. Dacă se dovedește contrariul, va fi, fără îndoială, cea mai bună veste pe care o poate primi cineva. Abia aștept să discut câte ceva cu personalități din trecut.

Popularity: 38%

1. Dumnezeu se ascundea în lobul temporal
2. O zi de lucru
3. Despre liberul arbitru
4. Creierul – producător sau receptor?
5. Credincioşii s-au supărat pe Hawking
6. Nici indienii nu sunt mai breji