Mai inteligenţi? Of course!

Puține lucruri îi supără mai mult pe credincioși decât reamintirea faptului că studiile arată existența unei corelații inverse între coeficientul de inteligență și gradul de religiozitate. Relația se păstrează indiferent dacă se efectuează comparații la nivel de indivizi sau la nivel de țări. Același tip de legătură se găsește și între nivelul educației și religiozitate. Practic, cu cât o persoană este mai inteligentă și cu mai mulți ani „de școală”, cu atât este mai probabil să nu fie religioasă. Dar mai bine să dau un citat ceva mai lung din tătuca Dawkins:

Eforturile susținătorilor de a găsi oameni de știință distinși, moderni, care să fie credincioși, degajă un aer de disperare care generează acel sunet de neconfundat al unor butoaie goale care sunt râcâite. Singurul site care pretinde a prezenta o listă cu „oameni de știință creștini câștigători ai Premiului Nobel” prezintă un număr de 6, dintr-un total de câteva sute de laureați. Dintre aceștia 6, s-a dovedit că 4 nu erau laureați Nobel, iar unul, cel puțin, după cum știu eu cu siguranță, este un noncredincios care merge la biserică din rațiuni de socializare. Un studiu mai sistematic al lui Benjamin Beit-Hallahmi „a descoperit că printre laureații Premiului Nobel pentru știință, ca și printre cei pentru literatură, era prezent un remarcabil grad de ireligiozitate, comparativ cu popoarele din care aceștia provin.”

Un studiu realizat de Larson și Witham pentru prestigioasa revistă Nature, în 1998, a arătat că dintre oamenii de știință americani apreciați ca fiind suficient de distinși pentru a fi aleși în National Academy of Sciences, numai 7% cred într-un dumnezeu personal. Această copleșitoare preponderență a ateilor reprezintă aproape opusul profilului populației americane obișnuite, din care nouăzeci de procente cred într-o ființă supranaturală de un fel oarecare. Cifra referitoare la oamenii de știință mai puțin eminenți, care nu au fost aleși în respectiva academie, este intermediară. La fel ca și la cei distinși, numărul celor credincioși este mai mic, dar cu un procentaj ceva mai puțin dramatic, de patruzeci de procente. Această situație corespunde întocmai cu ceea ce mă așteptam, anume ca oamenii de știință americani să fie mai puțin credincioși decât publicul larg, iar cei mai apreciați dintre ei să fie și cei mai puțin religioși. Ceea ce este remarcabil este opoziția polară dintre religiozitatea publicului american în general și ateismul elitei intelectuale. …

Echivalentul britanic (precum și în zona Commonwealth-ului, inclusiv Canada, Australia, Noua Zeelandă, India, Pakistan, Africa anglofonă etc.) al US National Academy of Sciences este Royal Society. În momentul tipăririi acestei cărți, colegii mei R. Elisabeth Cornwell și Michael Stirrat scriu o lucrare de cercetare similară, însă mai temeinică, despre opțiunile religioase ale membrilor Royal Society. Autorii își vor publica integral concluziile mai târziu, însă au avut bunăvoința să-mi permită să citez aici câteva rezultate preliminare. Au folosit o scară cu 7 puncte, de tip Likert, o tehnică standard pentru măsurarea opiniei publice. Au fost investigați toți cei 1074 membri ai Royal Society care au o adresă de email (marea majoritate), și au răspuns aproape 23 de procente (o cifră bună pentru astfel de studii). Le-au fost oferite diferite opțiuni, ca de exemplu „Cred într-un Dumnezeu personal, care se interesează de persoane, ascultă și răspunde rugăciunilor, îl preocupă păcatele și greșelile și judecă”. Pentru fiecare astfel de frază, subiecții au fost invitați să aleagă un număr de la 1 (dezacord puternic) la 7 (acord puternic). Este destul de dificil să compari rezultatele studiului lor cu cele ale studiului lui Larson și Witham, pentru că aceștia au oferit academicienilor americani o scară cu numai trei puncte, și nu cu șapte, însă tendința generală este aceeași. Majoritatea covârșitoare a academicienilor britanici, ca și majoritatea covârșitoare a academicienilor americani, este atee. Numai 3,3% dintre membrii britanici au fost puternic de acord cu declarația privind existența Dumnezeului personal, în vreme ce 78,8% au fost în puternic dezacord. Dacă îi definești drept „credincioși” pe cei care au ales 6 sau 7, și „necredincioși” pe cei care au ales 1 sau 2, descoperi 213 necredincioși și abia 12 credincioși. …

Lăsându-i la o parte pe oamenii de știință de elită ai academiei americane și ai academiei britanice, există vreo dovadă că și în rândurile populației generale ateii se aleg dintre cei mai bine educați și mai inteligenți? Au fost publicate câteva studii privind relația statistică între religiozitate și nivelul educației, sau religiozitate și nivelul de inteligență. În How We Believe: The Search for God in an Age of Science, Michael Shermer descrie un sondaj printre americani aleși la întâmplare, pe care l-a întreprins și el și colegul lui Frank Sulloway. Printre mutliplele rezultate interesante, a fost și descoperirea faptului că religiozitatea este, într-adevăr, corelată negativ cu educația (persoanele mai educate sunt mai puțin susceptibile de a fi religioase). Religiozitatea este corelată, de asemeni negativ, și cu interesul manifestat pentru știință și (puternic) cu liberalismul politic. Nimic din acestea nu constituie o surpriză, nici chiar faptul că există o corelație pozitivă între religiozitate și religiozitatea parentală. Sociologii care au studiat copiii britanici au descoperit că numai unul din circa doisprezece se desparte de credința părinților lui.

După cum ar fi fost de așteptat, cercetători diferiți măsoară lucrurile în moduri diferite, astfel încât este greu să compari studii diverse. Pentru a lua în calcul toate cercetările publicate pe o anumită temă, un cercetător folosește tehnica metaanalizei, numărând lucrările care au concluzionat într-un fel, ca și pe cele care au concluzionat în alt fel. Asupra subiectului religiei și nivelului de inteligență, singura metaanaliză pe care o cunosc este cea publicată de către Paul Bell în Mensa Magazine, în 2002 („Mensa” este societatea persoanelor cu un indice de inteligență ridicat și, deloc surprinzător, publicația lor conține articole privind singurul lucru care îi reunește). Bell a concluzionat: „Din 43 de studii întreprinse din 1927 privind relația dintre credința religioasă și inteligența personală, și/sau nivelul educației, exceptând patru, toate celelalte au găsit o conexiune inversă. Respectiv, cu cât nivelul inteligenței sau al educației cuiva este mai înalt, cu atât este mai puțin probabil ca acesta să fie credincios sau să aibă „credințe” de orice fel”.

Cei mai mulți teiști tind să nege sau cel puțin să minimalizeze valoarea acelor date statistice. Chiar și cei care le acceptă, consideră că o astfel de corelație nu implică o cauzalitate directă. Poate că există un alt element, de natură economică sau socială spre exemplu, care duce la o agregare a factorilor IQ, pregătire profesională și ateism la aceleași grupuri de persoane. Este, desigur, o ipoteză care nu poate fi respinsă. Cert este că realitatea nu poate fi ignorată și ar trebui, cel puțin, să ne dea de gândit. Nu este nevoie de studii și google pentru a dovedi ceva ce oricine vede cu ochiul liber, „din avion”. Dacă vizitezi satul Crăcăceii din Deal, cu siguranță nu vei găsi picior de ateu. Te duci la oraș, poate vor fi 20% atei. În același oraș, dacă vizitezi facultatea X, vor fi poate 40%. Sau, dacă aceste lucruri nu sunt suficiente, citiți bloguri și site-uri creștine și vedeți singuri cam la ce nivel se poartă discuția. 🙂

Un răspuns comun la cele de mai sus este acela de a oferi exemple de oameni evident inteligenți care și-au exprimat credința într-o deitate. Pe unele site-uri teiste chiar există liste cu oameni de știință, scriitori, artiști, politicieni ș.a.m.d. având un oarecare grad de credință în dumnezeu, conform propriilor declarații. La fel ca și Dawkins, am avut cândva răbdarea să verific o astfel de listă și am constatat că aproape jumătate din cei listați au fost, în cel mai bun caz, deiști, mulți dintre ei exprimând cu claritate lipsa credinței într-un dumnezeu personal, precum cel creștin. Dar nu asta este important. Chiar lăsându-i pe aceia deoparte, rămân destui. Acest lucru nu înseamnă însă mare lucru din cel puțin 3 motive, pe care le expun mai jos.

1. O constatare statistică trebuie luată ca atare, nu ca o lege absolută. A spune că bărbații sunt mai înalți decât femeile este, evident, adevărat statistic. Asta nu înseamnă că nu există femei de 1,85 m sau bărbați de 1,65 m. Dacă publici o listă cu femei înalte nu înseamnă că ai dovedit ceva.

2. Michael Shermer a scris o întreagă carte în care explică motivul pentru care oameni inteligenți pot avea credințe ciudate, precum cea în supranatural. Esența poate fi exprimată în felul următor: Oamenii inteligenți cred lucruri ciudate pentru că sunt foarte pricepuți în apărarea unor puncte de vedere la care au ajuns din motive ne-raționale. În cazul credinței de tip religios, este vorba aproape întotdeauna de un worldview dobândit în perioada copilăriei și care este rezultanta unor variabile precum predispoziții genetice, educația primită în familie, influențe din partea altor rude, presiuni și experiențe sociale, influențe culturale și alți factori care nu au nimic de a face cu o analiză de tip rațional. Odată inoculate ideile respective, o persoană inteligentă este iscusită în a le proteja și izola chiar și de propriul său filtru rațional. Exact la fel cum un avocat bun este capabil să susțină la fel de convingător ambele puncte de vedere, sau cum un șahist bun poate juca foarte bine o poziție și cu albul, și cu negrul, o persoană inteligentă, odată prinsă în mrejele credinței, poate găsi justificări aparent logice pentru poziția adoptată. Oare câți indivizi au ajuns să creadă în dumnezeu ca urmare a unui proces logic în care au analizat argumente pro și contra? Este un procentaj infim.

3. Dacă urmărim o listă de tipul celor prezentate de teiști, devine evident faptul că numărul marilor gânditori sau oameni de știință cu poziții de tip teist este în scădere (procentual) de la un secol la altul, și chiar de la o decadă la alta în ultimul timp. Care este cauza acestui fenomen? În viziunea teistă, ar fi doar un capriciu al modernității care nu are nimic de a face cu un progres real al cunoașterii și înțelegerii umane. Conform acestei viziuni, religia este o poziție de ordin pur filozofic sau personal, care nu nu are nicio legătură și nu interacționează sub nicio formă cu cunoașterea de natură științifică a lumii înconjurătoare. Expresia deja consacrată pentru această poziție este cea de NOMA = non-overlapping magisteria. Știința și religia ar fi domenii diferite ale cunoașterii, răspunzând la întrebări diferite. Dacă așa stau lucrurile, ar însemna că poziția unei persoane inteligente care a trăit în secolul al XVII-lea este exact la fel de valabilă ca și cea a unei persoane inteligente din secolul XXI. Este ceea ce eu aș denumi o încercare de a „divorța” poziția în privința divinității de epoca în care a trăit persoana respectivă.

Un asemenea divorț nu este posibil. Suntem cu toții prizonierii epocii și societății în care trăim. Este firesc ca atunci când te naști și trăiești în mijlocul unei societăți profund religioase să ai idei similare. Este și mai firesc să recurgi la comoditatea ipotezelor supranaturale când nu ai explicații științifice pentru lumea înconjurătoare. Până la Darwin, de exemplu, unul din argumentele fundamentale teiste era diversitatea și aspectul de proiectare a lumii vii. Nu poți separa credința religioasă de nivelul cunoștințelor științifice pentru simplul motiv că toate religiile fac inclusiv afirmații legate de lumea fizică înconjurătoare. Atunci când nu știi de de răsare Soarele, de ce plouă, de ce există plante și animale care par proiectate pentru mediul lor, de ce există boli, ce sunt stelele de pe cer și 1000 de alte lucruri similare este aproape inevitabil să cazi în greșeala de a le atribui unor forțe supranaturale. Atunci când toți cei care te înconjoară îți spun că până și a încerca să analizezi critic existența acelei forțe supranaturale duce la probleme în lumea în care trăiești și o suferință și mai mare într-o lume viitoare, îți cam piere cheful de a încerca.

Așadar, când se oferă exemple precum Isaac Newton, unul dintre cele mai mari genii pe care le-a dat omenirea, și ni se spune că credea în dumnezeul biblic, ar trebui să se amintească și alte lucruri pe care le credea, precum numerologia, alchimia, eterul cosmic, descântecele ș.a.m.d.. Este alchimia mai „valabilă” pentru că Newton credea în ea? Evident că nu. Dacă ar trăi astăzi, având cunoștințele pe care le avem astăzi, ar zâmbi la auzul unei asemenea idei. Îndrăznesc chiar să spun că mai mult ca sigur ar fi ateu, la fel cum pot spune despre mine că foarte probabil aș fi fost creștin convins dacă trăiam pe vremea lui.

A avea niște concepții care se mulează pe nivelul cunoștințelor contemporane este firesc. A avea niște concepții de tip vizionar, a fi „înaintea” timpului tău și dovedit ulterior ca având dreptate, este de-a dreptul extraordinar. Ceea ce este penibil este a avea concepții care sunt cu mult rămase în urmă față de nivelul cunoașterii actuale, a scormoni prin înscrisurile naive ale unor primitivi în speranța că acolo se găsesc răspunsuri și a accepta cele găsite acolo chiar și atunci când sunt contrazise de știința epocii în care trăiești.