Din punctul meu de vedere, unul din punctele forte ale ateismului este tocmai acela că este o poziție care poate fi teoretic falsificată, o poziție deschisă revizuirii. La fel ca o teorie științifică, în condițiile în care este contrazisă de noile descoperiri, trebuie abandonată. Cu alte cuvinte, dacă ar apărea niște dovezi care să indice existența unui agent cu puteri nelimitate, ceva ce s-ar putea denumi dumnezeu, atunci ateul ar accepta că s-a înșelat. Prin această deschidere intelectuală ateul se situează de la început de partea rațiunii și a adevărului bazat pe dovezi, și nu de partea unei dogme care nu poate fi schimbată de nimic. De altfel, una din criticile majore și justificate aduse teiștilor este aceea că, așa cum ei înșiși recunosc, nu există niciun soi de eveniment/experiment/dovadă prezent sau viitor care ar putea să le schimbe opinia. Pe de altă parte, reacția unora dintre ei este aceea că nici ateii nu sunt pe o poziție diferită, lucru la care întotdeauna am ripostat vehement, indicând faptul că există o mulțime de scenarii posibile care m-ar determina să accept că vechea poziție este eronată.

Niște discuții apărute în ultimele zile m-au făcut să realizez că poziția mea nu este îmbrățișată de toți ateii. Există voci care susțin că, din punct de vedere practic, nu numai că nu a existat și nu există, dar nici măcar nu ar putea vreodată să existe ceva care să le schimbe opinia. Cu faptul că nu a existat și nu există absolut nimic care să indice existența unei entități supranaturale suntem, evident, de acord. Polemica se referă strict la posibilitatea (pur ipotetică, în viitor) a unui scenariu care să ne determine să ne reconsiderăm poziția actuală. Acolo părerile sunt deja împărțite.

Am să mă refer la principalele argumente aduse de tabăra „inflexibilă” și la motivele pentru care, în viziunea mea, nu sunt suficiente.

1. Se susține că nu există la ora actuală o definiție clară sau coerentă a noțiunii de dumnezeu. Ba mai mult, teiștii au prostul obicei de a redefini perpetuu năluca preferată, de câte ori pare că ceva e în neregulă cu vechea abordare. Ca urmare, nu ai avea cum să formulezi o ipoteză de tipul „dacă x atunci dumnezeu este adevărat”. În principiu, sunt de acord, și se știe foarte bine motivul pentru care teiștii moderni se feresc de a formula o astfel de definiție. În momentul în care definiția devine mai clară este supusă falsificării și pică toate testele. Pentru a evita confruntarea cu realitatea, se recurge la niște definiții atât de vagi încât își pierd semnificația practică în totalitate. Totuși, cred că putem fi de acord că există unele trăsături comune ale oricărui tip de dumnezeu modern, precum aceea de putere nelimitată, sau faptul că nu este îngrădit de legile cunoscute.

2. Pe aceeași linie, se evidențiază faptul că, frecvent, dumnezeu conține în definiția sa contradicții interioare. Există numeroase, specifice anumitor tipuri de dumnezei. De exemplu, cel abrahamic, cu care suntem familiarizați, se presupune că ar fi atotștiutor (cunoaște inclusiv viitorul), dar și atotputernic. Cunoașterea viitorului este însă incompatibilă cu puterea nelimitată, întrucât presupune că viitorul a fost deja „scris”, și nu numai că dumnezeu nu ar putea face anumite lucruri, el practic nu ar putea face mai nimic, ar fi obligat să urmeze scenariul existent. O altă contradicție binecunoscută este cea dintre presupusa sa benevolență și justețea de care ar da dovadă. Fie ești corect, aplicând pedepse conform greșelilor, fie ești indulgent și iertător (nu poți fi ambele în același timp). Sunt de acord că acei dumnezei care sunt definiți prin proprietăți contradictorii nu pot exista (de exemplu cel creștin). Asta nu înseamnă însă că nu ar putea exista o altfel de forță creatoare nelimitată, poate una la care nu s-a gândit nimeni niciodată, și pe care am putea-o denumi (cu indulgență) dumnezeu.

3. Un alt argument ar fi acela că apariția unui fenomen inexplicabil prin cunoștințele noastre actuale nu îl pune automat în categoria „supranatural”. De exemplu, să presupunem că dintr-o dată planetele s-ar opri pentru o clipă și apoi și-ar schimba sensul de rotație. Nimic din ce cunoaștem nu explică un asemenea lucru. Însă nu este exclus ca undeva în tainele fizicii să fie ascunsă o anumită lege care determină schimbarea sensului de rotație o dată la 2 miliarde de ani, să zicem – și noi tocmai să fi asistat la acel moment. Această idee mi se pare acceptabilă pentru anumite tipuri de presupuse miracole, însă devine de neconceput în cazul altora. Dacă într-o bună zi pe întreaga suprafață a planetei iarba ar începe să crească sub forma literelor „God loves you” ar fi cam penibil să cauți cauze banale naturale.

4. Un argument pe care se insistă este acela că, indiferent la ce miracol ai asista, este mult mai probabil ca el să fie opera unor extratereștri puși pe șotii care se amuză pe seama noastră, decât opera unui duh atotputernic. Ideea de la care se pleacă aici este binecunoscuta lege a lui Arthur C. Clarke care enunță că orice tehnologie suficient de avansată nu poate fi deosebită de magie (any sufficiently advanced technology is indistinguishable from magic). Dacă am ateriza cu avioanele noastre în mijlocul unei societăți cum era cea umană acum câteva mii de ani, și ar vedea cum comunicăm la distanță printr-un telefon celular, fără îndoială că am fi considerați zei și puterile noastre supranaturale. Și e vorba de o distanță foarte mică în timp, doar câteva mii de ani. Cum ar fi o civilizație extraterestră inteligentă care este cu 1 milion sau cu 1 miliard de ani înaintea noastră? Fără îndoială că ar putea pune la cale un „spectacol de miracole” care ne-ar lăsa cu gura căscată și pe care am fi tentați să-l atribuim unei entități atotputernice. Prin folosirea unor tehnici de care nu avem habar ar putea să ne facă să credem că vedem îngerași în zbor, și să auzim îndemnuri fiecare în limba natală, sau să vedem un ditamai zeul de 500 de metri înălțime, sau chiar să facă să dispară Luna. Oricât de avansați tehnologic ar fi acei extratereștri glumeți, există două lucruri pe care nu le pot face. În primul rând, nu pot face ceea ce noi am vedea ca fiind miracole … la comandă. Poate că aparatele lor sunt pregătite să proiecteze o hologramă a unui zeu de 500 de metri, dar sunt pregătite și să vindece instantaneu toți canceroșii la comandă? Sau să facă să înverzească o câmpie brusc? Sau să mute galaxia Andromeda cu 30.000 de ani lumină mai încolo? Orice îți trece prin cap, pe loc? Este imposibil. Doar o forță într-adevăr absolută ar putea realiza așa ceva, oricând, și pe loc. În al doilea rând, și chiar mai important, o civilizație extrem de avansată tehnologic tot nu poate ignora sau modifica legile materiei în sine, materie care i-a dat naștere. Nu ar putea face ca dintr-o dată viteza luminii să fie dublă, sau să se schimbe valoarea accelerației gravitaționale pe Terra, sau să facă ca forța de atracție gravitațională să fie invers proporțională cu cubul distanței dintre obiecte. În schimb, un „dumnezeu” nu ar avea niciun soi de problemă în a modifica aceste legi sau constante, pentru el întreaga realitate este ca una virtuală pe calculatorul nostru, unde putem rescrie liniile de cod după plac.

5. S-a ridicat și problema unei percepții greșite a subiectului care este martorul „miracolului”. Poate că a luat-o razna, poate are halucinații, poate că sunt din nou niște extratereștri dați naibii care se joacă cu creierul lui. Într-adevăr, dacă în acest moment aș vedea, să zicem, că stelele se aranjează în forma chipului lui Iisus, concluzia mea nu ar fi că există Iisus, ci că trebuie rapid să merg la psihiatrie. Însă acest punct nu este valabil atunci când există modificări înregistrate obiectiv și independent. Dacă am o mulțime de observatoare astronomice și aparate de filmat și milioane de martori care cu toții indică același lucru, nu prea mai merge varianta cu creierul pe bigudiuri.

În mod principial, trebuie pornit de la ideea că nu putem cunoaște nimic cu certitudine. Nimic nu este 100% în lumea reală, nici măcar faptul că existăm – e posibil să fim doar o simulare dintr-un soft. Atunci când apar informații care contrazic vehement cunoștințele existente ale individului și omenirii în general, punctul de vedere de bun simț mi se pare cel exprimat de David Hume acum aproape 300 de ani:

Nu este un miracol faptul că un om, aparent perfect sănătos, moare dintr-o dată – pentru că o asemenea moarte, deși mai neobișnuită decât oricare alta, s-a observat totuși frecvent. Dar este un miracol ca un om mort să reînvie – pentru că așa ceva nu a fost observat niciodată, în nicio epocă sau țară. Trebuie așadar să existe o experiență uniformă cu care să comparăm orice eveniment miraculos, ori altfel nu și-ar merita acel apelativ. Consecința evidentă (care merită atenția Dvs.) este că „Nicio mărturisire nu este suficientă pentru a stabili un miracol, cu excepția situației în care falsitatea mărturisirii ar fi de fapt mai miraculoasă decât faptul în sine pe care dorește să-l stabilească”. Dacă cineva îmi spune că a văzut un om mort care a reînviat, imediat mă gândesc, este oare mai probabil ca această persoană să înșele sau să se înșele, SAU că faptul pe care îl relatează s-a petrecut într-adevăr? Cântăresc un miracol față de celălalt, și în funcție de superioritatea pe care o descopăr, îmi pronunț decizia, întotdeauna respingând miracolul mai mare. Dacă falsitatea acestei mărturisiri ar fi mai miraculoasă decât evenimentul relatat, atunci și numai atunci, voi crede în evenimentul respectiv.

Modul de a privi lucrurile sugerat de Hume a fost și este folosit mereu de persoanele raționale când încearcă să le explice teiștilor de ce presupusele miracole nu au absolut nicio valoare. Oare ce este mai probabil, că o virgină a născut fiind însămânțată telepatic de un duh, sau că l-a prostit pe bărbatu-so, sau că niște cronicari au inventat povestea? E mai probabil ca o icoană să verse lacrimi divine, sau ca un preot șmecher să o fi aranjat nițel? Și așa mai departe. Însă, cred eu, exact aceeași onestitate trebuie să existe și invers. Oare ce este mai probabil, ca regenerarea spontană a membrelor tuturor amputaților să fie miracolul produs de entitatea de 500 de metri din fața noastră, pe care o auzim fiecare în limba proprie, sau că niște extratereștri au pus la cale un complot extraordinar reușind cumva să regenereze instantaneu și de la distanță membrele amputate? Este mai probabil că miliarde de martori au luat-o razna și toate aparatele noastre au fost hăckuite de informaticienii extratereștri, sau că ceea ce înregistrăm este o forță care este ceea ce susține că este? Pentru mine, varianta dumnezeu ar fi miracolul mai mic, și ca urmare mai verosimil în asemenea situații.

Din punctul meu de vedere, a refuza din start varianta unor evenimente/dovezi pentru care cea mai logică explicație este „dumnezeu” reprezintă o eroare, și concepția respectivilor atei merită să fie denumită, așa cum o fac credincioșii, „doar o altă religie”. Pot fi acuzați că sunt „closed-minded”. Un ateu care se pune în poziția respectivă renunță de bună voie la punctul forte al filozofiei sale, acela de a accepta ceea ce spun dovezile. Acesta ar fi un ateism de tip credință, pe care nu-l împărtășesc.

Eu nu cred în dumnezeu pentru că nu există absolut nicio dovadă de niciun soi care să-mi sugereze o asemenea entitate. Însă dacă vreodată apar dovezi în acest sens, după o examinare riguroasă, critică, à la Hume, e posibil să-mi schimb opinia. Ce e drept, ștacheta este foarte înaltă. Nici nu are cum să fie altfel, din moment ce se pretinde ceva cu totul și cu totul ieșit din comun. Nu orice tâmpenie poate fi considerată „dovadă”. Iată câteva exemple care m-ar convinge:

  • Niște miracole pentru care explicația „extratereștri” sau „nebunie colectivă” să fie mult mai improbabilă decât explicația dumnezeu. Am dat exemple. Cum ar fi ca într-o bună zi toți copacii din toată lumea să înceapă să cânte ode de mulțumire tătucului ceresc. Sau brusc constelațiile să formeze un text oarecare religios, perfect vizibil de oriunde, de către toată lumea. Sau entitatea în sine care face miracole la comandă. Nu mă pot convinge prostioare gen Vasilică vindecat de cancer, sau icoana din Crăcănești care plânge nevoie mare.
  • Descoperirea unui text vechi, datat dincolo de orice îndoială prin mijloace moderne, care să facă profeții cât se poate de clare, riguroase, despre evenimente ulterioare, sau care să ofere informații științifice care nu aveau cum să existe la vremea respectivă. Imaginați-vă un dispozitiv vechi de 5000 de ani care pornește la o apăsare pe buton și ne povestește exact toată istoria modernă, inclusiv datele războaielor sau cutremurelor, numărul de victime, nume de președinți asasinați etc. Sau care ne spune soluția unor probleme la care fizicienii de astăzi încă nu au răspuns. Nu mă pot convinge preziceri vagi gen Nostradamus, fără date, fără nume, interpretabile etc. Și, evident, și mai puțin mă pot convinge niște răstălmăciri forțate care să caute sensuri figurate în niște texte penibile și rudimentare.
  • Existența sau apariția unei religii ai cărei adepți să fie cu totul și cu totul speciali față de restul omenirii. Spre exemplu, cei care urmează ritualurile religiei noi și declară credința în zeul nou, trăiesc 500 de ani, nu fac cancer, și nu mor în accidente de mașină, sau nu pățesc nimic când cad de pe bloc. Nu m-ar convinge statistici care arată că adepții unei religii sunt ceva mai veseli sau trăiesc cu 1 an mai mult în medie, lucruri care pot fi explicabile prin efectele benefice psihologice ale unui anumit tip de credință, sau ale unui regim alimentar cu care se asociază.
  • Persoanele care trec prin episoade de tip NDE și OBE să se întoarcă cu relatări care să demonstreze dincolo de orice îndoială că o componentă imaterială a lor a putut călători separat de corp. De exemplu, omul pe moarte într-o cameră, și la revenirea din comă descrie amănunțit tot ce se petrecea la un alt etaj sau într-o altă clădire pe care a vizitat-o (în condițiile în care putem exclude frauda). Nu mă pot convinge frânturi aiurea de genul „am văzut bisturiul, am auzit-o pe asistentă, am văzut o lumină caldă”.

Aștept și alte puncte de vedere.

Popularity: 63%

 

Articole similare (listă generată automat)

  1. Ordine sau miracol?
  2. Credinciosul Mihnea Măruţă – analiză pe text
  3. Din nou despre agnosticism
  4. Spectacolul erorilor logice – post final
  5. Unul dintre instrumente?
  6. De ce nu-i convingem?