Cum definim termenul „a şti”?

Ce înseamnă „a ști” ceva? Din toate sensurile enumerate în dicționar mă interesează unul anume: „a fi sigur, a avea certitudine de ceva”. Însă în ce măsură se poate vorbi de certitudine, unde prin certitudine înțeleg 100%? Singura certitudine poate fi una matematică sau care ține de logica formală, atunci când pornind de la o ipoteză, într-un anumit context axiomatic, ajungi la o concluzie care este 100% adevărată. Când însă discutăm despre orice altceva, nu putem avea decât o cunoaștere cu un anumit grad de probabilitate a ceea ce afirmăm. Acea probabilitate se poate apropia de 100%, dar nu ajunge acolo. Dacă nu de altceva, este suficient să ne imaginăm că ar fi teoretic posibil să trăim într-o realitate simulată, de tip Matrix, și tot ceea ce considerăm ca real să fie doar niște biți de informație dintr-un supercomputer.

Așadar, aș putea să mă exprim în felul următor: cred că mâine va ploua și acord afirmației mele o probabilitate de 75%.  Spun asta deoarece este foarte înnorat, par a fi nori de ploaie, și buletinul meteo anunță ploi în zona în care locuiesc. Totuși, au mai fost situații similare în care nu a plouat, așa că 75% mi se pare o estimare corectă. Sau, aș putea spune: cred că mașina mea se află în parcare cu o probabilitate de 95%. Poate acord 5% faptului că cineva mi-a furat-o între timp, sau a luat-o nevasta care are o cheie de rezervă, sau am lăsat-o în altă parte. O altă afirmație: cred că molecula de apă conține doi atomi de hidrogen și unul de oxigen și acord acestei afirmații o probabilitate de 99,99%. Ar fi cu totul și cu totul uimitor ca știința să se înșele în acea privință, sau ca eu să fac vreo confuzie cu o altă substanță, însă nu este imposibil.

Întrucât suntem oameni, nu roboți sau computere, avem tendința de a ne simplifica limbajul prin evitarea unor exprimări riguroase, dar lungi și greoaie. Atunci când probabilitatea pe care o acordăm respectivei afirmații trece de un anumit prag, devine OK să folosim termenul „știu”. Putem de comun acord să stabilim care ar fi pragul, poate 90%, poate 95%, poate mai mult, dar cert este că trebuie să existe unul peste care folosirea termenului „știu” este permisă. Dacă nu ar fi așa, am putea scoate cuvântul „știu” din limbaj.

În mod normal, gradul de siguranță atribuit afirmației ar trebui să fie cu atât mai înalt cu cât se bazează mai mult pe factori obiectivi, verificați și verificabili independent. De aceea, afirmațiile științifice se apropie cel mai mult de ceea ce putem denumi „a ști” (categoria 1), la polul opus aflându-se ceea ce ni se pare că „simțim”(categoria a 3-a) și intermediar ceea ce „observăm” (categoria a 2-a).

În măsura în care cunoașterea este posibilă, știința este cea care ne aduce cel mai aproape de ea. Simțurile umane pot fi foarte ușor păcălite. Memoria umană nu este întotdeauna la înălțime. Spiritul de observație este slab. Vedem lucruri care nu sunt, și ne scapă altele evidente. Psihologii au demonstrat de n ori cât de ușor este să implantezi memorii false unui individ. O stare emotivă sau niște idei preconcepute de asemenea pot deforma percepția individuală. Este de notorietate modul în care martori oculari descriu diferit unul și același eveniment, fiecare „știind” altceva, afirmații uneori contradictorii. S-au făcut o mulțime de teste și experimente care demonstrează cât de slab este spiritul nostru de observație, și cât de ușor putem fi înșelați.

Mai jos un exemplu sugestiv, un test imaginat de profesorul Simons de la Universitatea Harvard. Doar 25% dintre subiecți observă schimbarea persoanei de la ghișeu!

Urmează un clip de-a dreptul amuzant care ne arată și mai clar aceste limitări.

Eram acum câteva zile cu mai mulți colegi, și unul dintre ei analiza cazul unui anumit pacient. În prezentarea sa a folosit termenul „știm” de mai multe ori. Știm că pacientul este diabetic, știm că are o stenoză de arteră carotidă internă dreaptă, știm că are o insuficiență cardiacă etc. Toate acele afirmații se bazau, evident, pe o mulțime de date clinice și paraclinice (istoricul bolii, glicemia, examinarea echo-Doppler, angiografia, ex. EKG, fișa de tratament etc.). Oricare dintre date putea fi confirmată independent de mai multe persoane cu calificare în acel domeniu. Toate au fost obținute prin metode bine puse la punct, verificate în spitale și laboratoare din întreaga lume de zeci de mii de ori. E firesc să atribuim celor afirmate un grad foarte înalt de probabilitate și să folosim termenul „știu”.

Întâmplător, în aceeași zi, am auzit o discuție între două asistente. Nu obișnuiesc să trag cu urechea, dar vorbeau foarte tare în camera alăturată, despărțită de un perete subțire. Fără a intra în amănunte, una dintre ele susținea cu tărie că „știe” că prietenul ei are o amantă. Nu avea nici un soi de dovadă care s-ar putea numi obiectivă, din prima categorie. Nu avea nici măcar din categoria a doua, o observație directă. Toată știința ei se baza pe categoria a treia, vorbea de felul în care o privea prietenul în ultimul timp și de niște lucruri pe care le simțea ea în adâncul ei. Departe de mine gândul de a nega ceea ce în mod comun se numește intuiție, dar e bine să se înțeleagă faptul că intuiția este, de cele mai multe ori, doar un simț de observație educat, sunt elemente stocate la nivel de subconștient cu care creierul operează foarte bine. Spre exemplu, un jucător de șah poate găsi o mutare bună într-o poziție complicată aproape instantaneu, înainte de a calcula variantele, și asta este pentru că a văzut poate sute de alte poziții similare. Chiar dacă nu își dă seama, acea bibliotecă îl ajută enorm, intuiția sa nefiind decât recunoașterea unui model existent acolo, la nivel de subconștient. Totuși, nu putem sub nici o formă să comparăm acel tip de „cunoaștere”, foarte frecvent supus greșelii individuale, cu cunoașterea obiectivă științifică, cea care ne permite să spunem „știu”.

Reproșul care se aduce uneori cunoașterii științifice de către religiopați și relativiști este acela că ar fi provizorie, că, așa cum s-a întâmplat în trecut, s-ar putea ca și ce știința susține astăzi să fie înlocuit de o altă teorie mâine. Cu alte cuvinte, ceea ce știm astăzi este „greșit”. Este un argument slab și profund lipsit de onestitate. Am găsit următorul material, pe care l-am tradus, și care arată modul în care Isaac Asimov a dovedit cât este de ridicolă această obiecție. Autorul exprimă ideea într-un mod concis și elegant:

Având în vedere toate cele prezentate, este uimitor să vezi cum persoanele profund religioase desconsideră cu cea mai mare ușurință argumentele științifice solide, cele pe care le putem într-adevăr încadra la categoria „știu”, în schimb acordă o totală încredere unor senzații subiective, de genul unei imaginare comunicări cu o persoană inexistentă. Aceste persoane văd adevărata cunoaștere (încadrată de mine în categoria 1) ca fiind ceva relativ și nesigur, în schimb transformă niște halucinații personale (categoria a 3-a) într-o siguranță absolută, după care își conduc viața.