Bacteria creaţionistă

Există persoane care nu doresc să înțeleagă teoria evoluționistă, pentru că s-au îndrăgostit de un anumit model al lumii și vieții (în general unul religios). Aceștia fug de informația din domeniu „ca dracul de tămâie”, ca să folosesc un termen pe limba lor. Acele persoane oricum vor evita acest blog și în general orice le-ar putea răsturna concepțiile mistice.

Există persoane care nu pot să o înțeleagă. Nu au capacitatea intelectuală necesară, și chiar dacă ar încerca să studieze despre ce e vorba, probabil că nu ar rămâne cu prea mult. Pe aceștia nu pot să-i ajut.

Există însă și persoane care au și dorința, și capacitatea de a înțelege, dar nu li s-a explicat niciodată în ce constă această teorie și care sunt dovezile pe care se sprijină. Articolul care urmează este adresat acestei categorii și se bazează în principal pe o discuție mai veche pe care am purtat-o pe un forum.

Principalele probleme care le întâmpină categoria a treia de mai sus sunt legate de faptul că există o nepotrivire majoră între ceea ce susține teoria evoluționistă și intuiția pe care o avem cu toții. Asemenea contradicții nu sunt un lucru nou în istoria științei și se pot da numeroase exemple. Să ne punem în postura unui om obișnuit din antichitate, care aude că niște învățați au sugerat teoria că Pământul e rotund. Oare cât de șocat și neîncrezător ar fi omul nostru, care vede și simte cu claritate că e plat? Dar momentul în care a început să câștige teren ideea că bolovanul ăsta pe care locuim se învârte nu doar în jurul său, ci și în jurul Soarelui, cu viteze incredibile? „Păi de ce nu cădem, păi de ce nu amețim, de ce nu ne ia vântul, ce pățesc cei de pe partea cealaltă … „. Dar ca să venim mai aproape, cât de intuitiv este faptul că boli de care suferă omenirea de mii de ani, care ne-au omorât pe capete, sunt produse de niște vietăți minuscule, care nici nu se văd cu ochiul liber, atât de mici că încap milioane pe un vârf de ac? Sau mai aproape, oare cât de clară ne este azi, chiar și celor mai citiți, teoria relativității? Nu vorbesc de înțelegerea abstractă a ei. Oare „simțim” ca fiind în regulă ideile relativiste, ne împăcăm pe deplin cu ele? Să mai vorbesc despre mecanica cuantică? Ea stă și mai rău decât evoluționismul, ca și mulare pe intuiția nativă, chiar mult mai rău. Cu toate astea, de fiecare dată, predicțiile ei se dovedesc corecte, la fel ca și predicțiile evoluționiste. Fosilele continuă să umple goluri mai vechi și genoamele analizate continuă să-și trădeze originea și gradele de rudenie cu alte genoame.

Problema cu teoria evoluționistă nu este una de insuficiență a dovezilor… ele sunt realmente covârșitoare. Problema este cu totul alta, că unii dintre noi le asimilează greu, pentru că sunt împotriva intuiției și bunului simț valabil în viața de zi cu zi. Eu însă sunt optimist, pentru simplul fapt că și această intuiție este educabilă în timp. La fel ca și zbenguiala Terrei prin ceruri la vremea ei, la fel ca și toate celelalte, trece de la faza de „haha, ce idiot savantul ăla”, la faza de „mda, are ceva argumente, dar clar că e trasă de păr”, apoi la faza „să știi că s-ar putea!”, la faza „da, e cea mai plauzibilă, dar nu e 100%” și în final la faza în care deja la vârste preșcolare este integrată ca parte a înțelegerii lumii reale.

Barierele intuitive se găsesc la mai multe nivele, dar mă voi referi doar la două, mai importante.

1. Prima mare barieră este blocajul conceptual pe care Dawkins l-a denumit plastic „mâna moartă a lui Platon”. Este tendința noastră de a închide speciile în niște sertărașe mentale. Este vorba de ideea că, la fel cum există un concept de triunghi sau sferă, există și unul de iepure sau de urs, și nimic „murdar”, intermediar. La fel ar exista și un arhetip uman, sau unul de cimpanzeu bunăoară. Se poate face un experiment imaginar care arată cât de greșită este această rigiditate în gândire. Să ne imaginăm că pe coasta de est a Africii există o femeie din zilele noastre, care o ține de mână pe mama sa, aflată cu un metru mai spre centrul Africii, și aceasta o ține de mână pe mama ei și așa mai departe mergând spre inima Africii (presupunem că toți strămoșii trăiesc din nou și arată așa cum arătau la vârsta maturității lor). Fiecare dintre acele femei arată foarte apropiat de femeia din dreapta și din stânga (mama și fiica ei). Cu toate acestea, treptat, aspectul morfologic se schimbă, dar atât de lent încât e insesizabil pe o distanță de câteva generații. La mijlocul Africii, la multe mii de kilometri și generații de femeia din zilele noastre, am avea un punct de bifurcație. Am ajunge la o femelă cu două fiice, una spre est, care continuă linia noastră evolutivă spre om (deja menționată), și alta spre vest, care ține de mână fiica sa, care o ține pe fiica sa și așa mai departe … iar la capătul liniei vestice avem un cimpanzeu în toată regula. Nicăieri pe tot acest parcurs nu s-ar vedea morfologic o diferență evidentă între o mamă și fiica ei, pentru că modificările sunt foarte lente, treptate.

Cei mai mulți au tendința de a vedea foarte rigid limitele dintre specii și de aici provine dificultatea pe care o au în a vedea lumea viului așa cum o văd biologii. Aceste persoane văd biologia „particulat” sau ca o succesiune de mărimi discrete, pentru a folosi un termen din fizică. Adică animalul X ori e cal, ori e măgar, pentru că ele sunt specii diferite. Sau, temporal vorbind, specia cutare a trăit de acum 22 de milioane de ani până acum 19 milioane de ani, adică a trăit 3 milioane de ani. De parcă s-ar exprima durata de viață a unei persoane, între ce an și ce an. Cu o asemenea imagine rigidă, „pe bucăți”, taxonomic și temporal, este într-adevăr dificil să realizezi cum specia X a trecut brusc în specia Y găsită peste 3 milioane de ani, având trăsături net diferite de ale lui X.

Modul corect este acela de a vedea totul ca un flux continuu, fără bariere taxonomice sau temporale. E o populație de indivizi… la unul apare o mică modificare… urmașii săi vor fi foarte puțin diferiți de restul inițial … e posibil chiar să existe o separare geografică… treptat apar alte mutații, indivizii încă seamănă cu străbunicii, însă în timp vor semăna din ce în ce mai puțin… nu există o limită netă sau un moment clar în care să poți spune că acum avem o altă specie. Definițiile noastre sunt doar o convenție pentru a ușura înțelegerea. De aceea nici măcar un termen ca „specie intermediară” sau „fosilă intermediară” nu are un sens real, e vorba doar de un instantaneu, un snapshot la scara evoluției. Absolut toți indivizii și toate speciile sunt intermediari-intermediare și finiți-finite în același timp. Şi noi, oamenii de azi, suntem niște specii intermediare din prisma oamenilor viitorului. Ne vor arăta pe mulajele lor virtuale ca pe niște hominide la care modificările osteoarticulare și musculare care să susțină stațiunea bipedă încă nu erau terminate, de unde numeroasele probleme de gen lombosciatică. Vor arăta că și modificarea molarilor de minte era abia în curs de desfășurare. Poate vor mai sublinia faptul că modificarea pelvisului feminin încă nu era completă, sau că cutia craniană încă nu ajunsese la potențialul ei real (cel din viitor)… sau că noi încă mai aveam ceva păr pe ici pe colo. Homo sapiens al mileniului 3 (noi, cei de azi) va fi doar o oarecare specie intermediară între o oarecare primată și homo astronomicus al mileniului 40, iar unii nici măcar nu-i vor acorda acest privilegiu, susținând că e prea asemănător cu homo ecologicus al mileniului 20, s-ar putea ca exemplarul găsit să fie doar un homo ecologicus care era bolnav. 🙂

Noi vedem un șarpe de azi, să zicem, ca fiind rezultat dintr-o reptilă cândva, și căutăm cică specii intermediare între ele. Ne bucurăm că am găsit (și chiar am găsit!), un soi de șerpi cu picioare. Dar, dacă trăiam pe vremea șerpilor cu picioare, acea specie era considerată stabilă, pe deplin formată, și căutam forme intermediare între reptilă și șarpele cu picioare. Exact la fel, să zicem că peste câteva milioane de ani, când din șerpi va fi rezultat cine știe ce altceva (denumesc acest ceva din viitor șerpotron), civilizația de atunci ar putea găsi o fosilă de șarpe cu picioare, dar niciuna de șarpe al zilelor noastre. Şi atunci creaționiștii viitorului s-ar întreba „bine bine, dar unde e forma intermediară între șarpele cu picioare și șerpotron?”

2. A doua mare barieră este incapacitatea pe care o avem de a cuprinde cu adevărat mental-intuitiv intervalele de timp geologice și evoluționiste. Eu am propus cândva o analogie, care cred că ajută să vedem lucrurile în perspectiva corectă. Folosesc valori rotunjite destul de grosolan pentru simplitate. Să presupunem că evoluția durează de 3 miliarde de ani și că istoria scrisă a omenirii ar fi de 3000. În acești 3000 de ani putem spune că nu am sesizat diferențe majore în natură (calul e tot cal, broasca tot broască etc.). Ignor faptul că de fapt există în acești 3000 de ani o mulțime de specii care au dispărut și câteva noi, documentat cât se poate de clar. Între 3000 și 3.000.000.000 de ani e un factor de 1 milion, deci noi în toată istoria noastră am sesizat ceea ce se produce într-o milionime din timpul pe care l-a avut la dispoziție evoluția în total.

Mai departe, să zicem că durata de viață a unui om este de 80 de ani. Respectând proporțiile, a milioana parte din 80 de ani este undeva pe la 45 de minute. Să ne imaginăm că ar exista un soi de bacterie inteligentă care trăiește într-o casă locuită de câteva familii de oameni, evident de diferite vârste. Să presupunem că durata de viață a unei asemenea bacterii inteligente este doar de ordinul secundelor, și că toată istoria lor scrisă este 45 de minute. Raportul dintre istoria lor și durata vieții unui om ar fi egal cu raportul dintre istoria scrisă umană și timpul avut la dispoziție de evoluția terestră. Cam ce ar consemna istoricii bacterieni în acele 45 de minute, și „bacteriile de știință” în ultimele 5 minute, de când a apărut metoda științifică?

Ar observa că există o specie mică, care urinează în pătuț și bea lăptic, ar mai vedea o specie care joacă șotron în curte, una care e mai mare și privește la televizor, alta care are păr alb și merge cu greu. Cam care ar fi șansele ca acelor bacterii să li se pară firesc sau intuitiv faptul că specia aia cu cârjă este provenită din aia care face pipi în pat? Nicio bacterie nu a văzut vreodată o asemenea transformare. În întreaga istorie a bacteriilor s-a consemnat doar apariția unui muc la nas la specia sugar, și unii susțin că ar fi văzut pierderea unui fir de păr la specia aia în cârjă. Chiar dacă acceptăm ca reale aceste istorisiri, aceea este doar microevoluție. Nu poate fi comparată cu trecerea de la specia sugar la specia care joacă șotron, sunt niște deosebiri imense… unul e mic, abia se poate mișca, nu vorbește, e moale, celălalt este activ, comunică, este mult mai mare, are viteză etc. Desigur că bacteriile creaționiste, dorind să arate absurditatea ideii că specia cu păr alb provine din aia care face pipi în pat, ar face caricaturi reprezentând o specie intermediară cam cum și-o imaginează ei, de exemplu unul mic ca un sugar, dar cu părul alb și zbârcit. Cam așa procedează creaționiștii noștri cu crocodilo-rața lor.

Perspectiva se schimbă în momentul în care se renunță la delimitarea strictă a speciilor, în spirit esențialist platonian, al cărui echivalent ar fi încercarea de a defini granițe la nivel de secunde sau minute între sugar, copil mic, preșcolar etc. Așezarea proporțiilor în perspectiva corectă face imediat evident absurde afirmațiile de genul „voi crede în evoluție atunci când o maimuță va da naștere unui om”. Un asemenea individ nu este altceva decât bacteria creaționistă care exclamă, de la nivelul celor 10 secunde de viață pe care le are – „voi crede în evoluție doar atunci când sugarul cade din pătuț și la aterizare este specia adolescent!”.