Blasfemia e sfântă!

    Pe parcursul anului trecut tot mai mulţi indivizi au nimerit din greşeală pe acest blog antireligios. Chiar dacă nici unul nu a întrebat ce vrea să însemne sloganul "blasfemia e sfântă", momentul este potrivit pentru a explica de ce l-am ales pe acesta şi nu pe altul.

    La o privire superficială pare doar o afirmaţie de tip umoristic, pe care am produs-o eu pentru a desacraliza religia, la fel ca pe multe altele. În fapt, chiar m-am gândit adânc în prealabil la ce înseamnă "sfânt", şi oricât de adânc m-am gândit tot nu am reuşit să fiu satisfăcut cu vreuna din definiţiile pe care le-am avut la dispoziţie. Acestea suferă ori de redundanţă, ori de echivocare ilogică sau alte tehnici teologice menite să înceţoşeze gândirea.

    Însă după situaţiile în care oamenii consideră că este adecvat să folosească această noţiune, pot să-mi dau seama cam ce reprezintă. Reprezintă o poziţie pe care şi-o asumă, şi care constă în faptul că nu vor tolera criticarea sau defăimarea unui anume principiu, acela care este considerat sfânt.

    În ceea ce mă priveşte, printre principiile la care ţin foarte mult se numară cel al libertăţii de exprimare şi cel al gândirii critice. Dacă aş spune că ceva este sfânt pentru mine, atunci acestea sunt sfinte. Iar acestea presupun faptul că nu există autoritate absolută; fie ea de sorginte ştiinţifică, religioasă sau statală. Până la urmă toate sunt în fapt de sorginte umană şi ca atare supuse erorilor, erori care nu pot fi expuse decât prin blasfemierea acestor autorităţi.

    În timp ce calitatea de sfânt implică o interdicţie, blasfemia este noţiunea antitetică, cea care vine să desfiinţeze aura de "sfinţenie" din jurul oricărui principiu. Acestă aură de sfinţenie nu este decât un scut al ideilor şi ideologiilor defecte menit să le protejeze de critici. De ce au nevoie de scut? Pentru că sunt defecte. Metoda ştiinţifică promovează blasfemia pe scara largă sub forma a ceea ce se numeşte peer review. Imediat ce un om de ştiinţă avansează o ipoteză nouă sau nişte rezultate interesante, ceilalţi sunt invitaţi să pună la îndoială adevărul şi sfinţenia spuselor lui, să-l trateze ca şi cum ar fi un nimeni. Blasfemia este o sărbătoare a spiritului critic şi o manifestare a ataşamentului faţă de adevăr. 

    În cealaltă parte, pe vremea când religioşii erau la putere, blasfemiatorii şi alte specii de eretici erau torturaţi într-un mod sălbatic şi executaţi în public. Asta arata doar putregaiul şi subrezenia fundamentelor pe care stă religia; toate poruncile şi ameninţările teribile din cărţile "sfinte" dovedesc în mod direct şi fără echivoc falimentul dogmelor religioase şi frica lor patologică de critică.

    Adevărul nu se sperie nici de blasfemie şi nici de spirit critic, minciunile da. În consecinţă, susţin cu putere principiul sfintei blasfemii şi îi invit pe cei cărora nu le este frică de adevăr să-l aplice după cum găsesc de cuviinţă.

P. S. Dumnezeu e cel mai turbat psihopat existent în ficţiune.