Titlul blogului (Prin filtrul rațiunii) nu este întâmplător. Cred că esența disputei dintre pozițiile teiste și cele ateiste se rezumă de fapt la modul în care sunt înțelese metodele de cunoaștere a lumii înconjurătoare. Metoda științifică, bazată pe raționalismul de tip empiric, este fundamentul realizărilor moderne, de la Galileo încoace. De-a lungul timpului însă apologeții creștini și chiar anumiți filozofi au sugerat și alte metode, să le spunem alternative, precum credința, revelația sau tradiția. Validitatea conceptului de dumnezeu depinde în cel mai înalt grad de validitatea metodelor alternative de mai sus, și în special validitatea credinței, sau a ceea ce denumeam f-credința.

Rațiunea poate fi definită în sensul cel mai larg drept capacitatea de a extinde aria cunoașterii pornind de la niște date existente, prin folosirea mijloacelor de natură logică (deductiv sau inductiv). Caracteristica fundamentală a rațiunii este claritatea. Capacitatea de a raționa este specifică omului, și este, după părerea mea, cel mai prețios dar cu care ne-a înzestrat evoluția. În lipsa rațiunii este imposibil nu doar progresul cunoașterii științifice, ci și orice discurs inteligibil. Chiar și cei care caută să sugereze că importanța rațiunii ar fi una mult mai redusă decât este general acceptat în lumea modernă, folosesc (sau mai bine spus încearcă să folosească) argumente de tip rațional pentru a-și dovedi punctul de vedere. Este oarecum amuzant să constați că atacă tocmai pârghia pe care o folosesc pentru a dovedi ceva. Este ca și cum cineva ar striga în gura mare că e mut.

Eu resping teismul pentru că, din punctul meu de vedere, nu există nici măcar un singur argument rațional în favoarea sa, și pentru că nu recunosc legitimitatea vreunei alte metode, precum f-credința. Pentru mine, credința este un exemplu de lașitate intelectuală, un exemplu de frică, de predare necondiționată în fața unor speranțe deșarte sau instincte necontrolate.

Pozițiile teiste au oscilat și continuă să oscileze între interpretarea credinței drept un instrument superior de cunoaștere, aflat în conflict cu rațiunea, și interpretarea credinței drept o metodă diferită de cunoaștere, care doar adaugă ceva în plus. În trecut, prima poziție era cea mai răspîndită, rațiunea fiind văzută ca un adevărat dușman. Părintele Tertullian, care a trăit în secolul al 2-lea, sublinia acest aspect spunând:

Iar fiul Domnului a murit; avem toate motivele să credem acest lucru, pentru că este absurd. Și El a fost înmormântat și a înviat din nou – fapt care este cert deoarece este imposibil.

Curentul inițiat de teologi precum Tertullian a fost preluat de Luther, care a afirmat deschis poziția dușmănoasă și ireconciliabilă dintre credință și rațiune.

Credința trebuie să zdrobească bunul simț, rațiunea, înțelegerea și orice altceva apare la orizont, și să dorească să vadă nimic altceva decât cuvântul lui Dumnezeu.

Rațiunea trebuie orbită, amăgită și distrusă.

Creștinismul presupune nu doar a crede că există un dumnezeu, ci a crede că există indiferent de ce dovezi contrare există sau ar putea exista vreodată. Statutul primordial acordat credinței a fost subliniat și de un curent filozofic (cel al fideiștilor) – ca exponenți mai cunoscuți s-ar putea aminti Blaise Pascal cu al său pariu, Kierkegaard și parțial Wittgenstein.

Tendința modernă însă este aceea de a atribui credinței rolul de unealtă ajutătoare. Teologii moderni nu neagă rolul rațiunii (ar fi și dificil să o mai facă în epoca actuală), dar pretind că există anumite domenii sau adevăruri despre lumea înconjurătoare la care s-ar ajunge prin intermediul unui alt „simț”, cel al credinței. Așa cum un ciocan nu poate face treaba unei șurubelnițe, rațiunea nu poate afla adevăruri care se află prin credință. Ca urmare, în această viziune, nu există un conflict între cele două metode, ci ele se completează reciproc.

Din punctul meu de vedere, o asemenea reconciliere este imposibilă. Consider că ceea ce se cheamă credință este în cel mai bun caz un sinonim pentru gândire deziderativă și nu are absolut nici un soi de legătură cu adevărata cunoaștere. Când un lucru are sens și poate fi explicat măcar teoretic, în viitor, credința nu mai este necesară. Pentru ca noțiunea de credință să aibă sens, cel care o susține trebuie să spere că există lucruri de neînțeles nu doar în prezent, ci și în viitor, sau în principiu. Pentru ca un element să poată fi integrat ca parte a cunoașterii în general, acesta trebuie să satisfacă minimum 3 cerințe fundamentale:

  1. Trebuie să se bazeze pe niște dovezi observabile și recunoscute ca atare și de ceilalți indivizi, nu doar de cel care face afirmația.
  2. Trebuie să aibă o structură internă coerentă, să nu existe contradicții în interiorul noului concept.
  3. Trebuie să se fie în armonie cu cunoștințele acumulate și verificate anterior (cu excepția cazului în care explică inclusiv datele vechi mai bine decât vechea teorie).

Să luăm niște exemple elementare pentru a vedea cum se comportă cele două metode discutate. Ca un exemplu de ceea ce am putea denumi cunoaștere pe cale rațională, se poate lua oricare descoperire științifică. Am descris în capitolul dovezilor genetice pentru evoluționism felul în care pseudogenele sugerează un anumit arbore evoluționist al primatelor (și nu numai). Este această idee bazată pe dovezi? Desigur. Toate acele pseudogene sunt analizate, au fost văzute și verificate independent de sute de cercetători, și oricine, în orice moment, dacă are pregătirea necesară, poate să studieze respectivele structuri și să observe același lucru. Are ideea o structură internă coerentă? Categoric. Fiecare pseudogenă reflectă același lucru, și nimic din teoria transmiterii lor pe cale filogenetică nu are vreo contradicție internă. Este ideea în armonie cu vechile cunoștințe acumulate și verificate? Da, nu numai că nu le contrazice, ci chiar aduce noi dovezi în sprijinul unei teorii mai ample, cea evoluționistă.

Ce putem spune despre o teorie parvenită pe calea credinței? Să presupunem că discutăm ideea învierii lui Iisus, fără de care creștinismul în sine nu prea ar mai avea vreo bază. Este această teorie bazată pe niște dovezi observabile? Nicidecum. Tot ce avem sunt câteva scrieri anonime, bazate pe povești spuse după ureche de o populație extrem de credulă și superstițioasă, care relatează spusele unor muieri analfabete, provenind dintr-o perioadă în care miturile despre monștri, învieri, miracole și tot soiul de bazaconii erau la ordinea zilei. Are teoria o structură internă coerentă? Nu. Chiar și relatările în sine diferă între ele în mod semnificativ și incompatibil. În plus, nu are niciun sens în contextul ideii că ceea ce ar învia (sau continua să existe) ar fi un oarecare spirit sau suflet, și nicidecum o bucată de cadavru în putrefacție. De ce (chipurile) a dispărut corpul lui Iisus? Ce se întâmplă cu rănile prezente pe corp? Dar dacă vorbim de un om mort de mult, din care au rămas doar niște atomi răspândiți pe undeva? Cum are loc reînvierea corporală? Se dau viermii la o parte și crește un corp biologic la loc? Ce înseamnă ridicarea la ceruri? Noi știm ce sunt „cerurile” în ziua de azi, spre deosebire de primitivii care au compus acele texte, și nu e nimic pe-acolo care ar semăna cu un soi de terapie intensivă pentru morți înviați. Este teoria în armonie cu ansamblul cunoștințelor anterior acumulate și verificate? Din contră. Contravine tuturor științelor și observațiilor făcute vreodată. Practic, dacă așa ceva se petrece, putem arunca la gunoi fizica, chimia, biologia și ne putem considera nebuni cu toții.

În plus, probabil cea mai mare problemă cu admiterea credinței ca sursă a cunoașterii este incompatibilitatea cu alte informații care și ele ar fi obținute prin aceeași metodă. Să presupunem că există o realitate exterioară care nu poate fi testată prin instrumentul numit rațiune, ci doar prin instrumente de tipul credinței, revelației sau tradiției. Ar trebui ca toți cei care folosesc acele instrumente să observe același lucru, la fel cum toți cei care (folosind metoda rațională) rezolvă o ecuație, studiază un genom sau rezolvă o problemă de șah găsesc același lucru. În realitate, observăm că outputul metodelor alternative este complet diferit de la individ la individ, și afirmațiile în sine se contrazic între ele. Religia X are propria ei poveste, cu propriile ei personaje care se arată credincioșilor, cu propriile ei miracole, și cu pretenția de a fi singura adevărată, desigur (nici nu s-ar putea altfel din moment ce descrie fundamentul întregii existențe). Iată însă că vine religia Y, cu alte povești, alte personaje, alte revelații la fel de puternice și de evidente pentru susținătorii ei, și cu aceeași pretenție de adevăr. Și mai există încă 1000 de alte teorii rezultate din alte credințe. Ce se poate spune cu siguranță? Că CEL MULT UNA dintre acele 1000 poate fi reală. Ori dacă metoda denumită credință este dovedită din start ca total eronată în cel puțin 999 de cazuri din 1000, cum am putea avea încredere în ea? Și care ar fi șansele ca ea să fie, totuși, o metodă utilă și de încredere? Ați avea încredere într-o firmă de mașini care dă 999 de rebuturi dintr-o mie, când vă spune că mașina cu numărul 1000 e perfectă?

Odată cu trecerea timpului, din ce în ce mai multe articole de credință sunt abandonate în favoarea abordării raționale. Elemente biblice care erau cândva considerate adevăruri de nezdruncinat confirmate prin puterea credinței au ajuns astăzi să fie văzute ca niște fabule cu valoare simbolică. Cu excepția unei minorități care interpretează întreaga biblie ad literam, și al cărei loc este la psihiatrie, imensa majoritate a credincioșilor preferă să aibă o abordare de tip flexibil, trecând după bunul plac pasajele biblice în categoria „adevăr faptic” sau „simbol”.

Și ar mai fi o problemă. Cum se face că toate acele informații care parvin pe calea metodei denumite credință se corelează exact cu lecturile și educația primită de subiectul care face afirmația? Cum se face că un individ născut la Teheran nu are viziuni cu fecioara Maria? Oare adevărul legat de Universul în care trăim este condiționat geografic și temporal? Ecuația de gradul doi se rezolvă la fel și la Vaslui, și la Katmandu, și astăzi, și acum 100 de ani, și peste 100. Ce valoare are o metodă care dă rezultate complet diferite, chiar incompatibile, în situațiile de mai sus? ZERO.

Este relevant faptul că persoanele credincioase și răspândacii lor folosesc rațiunea cu cea mai mare bucurie de câte ori au senzația că ar ajuta vreun punct de vedere de-al lor. În schimb, în celelalte 99% din cazuri, când rațiunea contrazice vehement aberațiile mistice, strigă în disperare „nu se pune, asta știm pe baza credinței!”. De aici provine și simpatica zicală a membrilor bisericii care se închină distinsei Inoroage Roz Invizibile:

Unicoarna Roz Invizibilă este o entitate de o putere spirituală inegalabilă. Știm acest lucru deoarece este capabilă de a fi invizibilă și roz în același timp. Ca toate religiile, cea a Unicoarnei Roz Invizibile se bazează atât pe rațiune cât și pe credință. Simțim pe baza Credinței că este roz; și în mod logic, folosind rațiunea, știm că este invizibilă, deoarece nu o putem vedea.

Dacă, cumva, vreunui creștin i se pare că parodia de mai sus este exagerată, țin să îl contrazic. El nu sesizează că se află exact în aceeași situație doar pentru că a auzit aceleași tâmpenii repetate de mii de ori și s-a obișnuit cu ele. Nu trebuie decât să înlocuim termenii, de exemplu:

Iisus este o entitate de o putere sprirituală inegalabilă. Știm acest lucru deoarece este capabil să fie om și dumnezeu în același timp (sau viu și mort în același timp, sau el însuși și propriul său tată în același timp). Ca toate religiile, cea a lui Iisus se bazează atât pe rațiune cât și pe credință. Simțim pe baza Credinței că atotputernicia îi permite să facă orice miracole dorește, și în mod logic, folosind rațiunea, deducem că le face rar, deoarece nu am văzut niciunul.

Termenul de demonstrație rațională, folosit frecvent inclusiv de subsemnatul, este în esență un pleonasm, dar acceptabil în limbajul obișnuit. Nu există un alt tip de demonstrație. Dacă e nerațională, nu demonstrează nimic. Demonstrația rațională nu este doar una din mai multe tipuri de demonstrații. Rațiunea nu este doar un instrument din multiplele instrumente care ne stau la dispoziție pentru a înțelege lumea înconjurătoare. Este unica unealtă pe care o avem, singura cu care putem opera dacă nu dorim să ne autoamăgim. Sau, așa cum spune Howard Robinson:

The only alternatives to thinking with reason are thinking unreasonably and not thinking.

Pentru toate motivele expuse, conflictul dintre rațiune și credință nu poate să dispară, indiferent cât ar dori unii să-l minimalizeze sau chiar să-i nege existența. Este de fapt conflictul dintre cei care gândesc și cei care nu gândesc, dar pretind că au deja răspunsuri.

Popularity: 30%

 

Articole similare (listă generată automat)

  1. Credinciosul Mihnea Măruţă – analiză pe text
  2. Spectacolul erorilor logice – post final
  3. De ce nu-i convingem?
  4. Că e laie, că-i bălaie …
  5. Sursa moralităţii (partea I)
  6. Despre întrebări cu şi fără sens