Prin filtrul raţiunii

Simţul special

26 octombrie 2010 la 14:44 LazyPawn 14 comentarii

O idee pe care o întâlnesc frecvent este aceea că ar exista un simț (sau chiar mai multe) pe care nu le au toți oamenii, iar fericiții posesori ai acelui (acelor) simț(uri) ar avea acces la informații care nu sunt accesibile celorlalți. Argumentul este folosit frecvent în două situații concrete și diferite. Pe de o parte, sunt persoane religioase care spun că simt prezența divinității particulare în care cred, și văd lipsa acelui simț în cazul ateilor drept un handicap ciudat. Pe de altă parte, se spune despre unii că ar avea capacități paranormale speciale, care le permit să facă tot soiul de năstrușnicii, precum „citirea” urmelor pe care evenimentele le lasă în mediu, perceperea unor informații de la distanță, sau chiar purtarea unor discuții cu spiritele morților (exemple sunt multe).

Cele două categorii diferă de la bun început prin faptul că religioșii consideră simțul lor ca ceva normal (fiind majoritari), și ca urmare persoanele cărora le lipsește (ateii) ar fi un soi de handicapați, în timp ce categoria celor cu capacități paranormale ar fi una privilegiată, o minoritate dotată cu simțuri speciale. Pentru mine sunt și unii și alții doar niște indivizi lipsiți de capacitatea de a face o analiză logică, critică, a propriilor idei. În plus, în categoria a doua există o densitate ridicată de escroci, oameni care profită de naivitatea altora. Dar hai să trecem la examinarea principalelor motive pentru care întregul concept de simț adițional nu rezistă la o analiză atentă.

1. Pentru ca un individ să posede un simț special, ar trebui să existe o anumită structură morfologică pe care să o aibă în plus de alții. Sau cel puțin ar trebui să aibă o anumită structură mult mai bine dezvoltată decât alții lipsiți de acel simț particular. Cred că nu e nevoie să spun că nu s-a găsit vreodată așa ceva. Nici studiile pe cadavre, nici cele imagistice nu au arătat că un individ care simte prezența divinului sau unul care chipurile are niște capacități parapsihologice nemaipomenite ar avea ceva special din punct de vedere anatomic. Chiar dacă pretențiile persoanelor respective sunt că ceea ce simt este ceva imaterial, tot este necesar un „modem”, o structură materială care să facă traducerea din presupusul tărâm al imaterialului spre impulsurile electrice din creierul propriu. Și spun asta deoarece în timpul experiențelor religioase, cel puțin, există în mod clar anumite zone corticale care se „aprind”. Am discutat despre importanța lor într-un articol precedent. Așadar, gândurile în sine, inclusiv cele religioase sau cele ale „superdotaților” noștri para-nuștiuce, au substratul obișnuit cerebral, însă nu se regăsește nicăieri vreun organ sau vreo structură pe care aceste persoane să o aibă în plus de cel mai închistat și dogmatic sceptic cu putință.

2. Referindu-mă în special la pretenția de tip religios, dacă există o oarecare realitate accesibilă printr-un simț special, ar trebui ca raportările celor care au acces la ea să fie identice sau foarte apropiate. Ori ceea ce se vede este cu totul altceva. Întotdeauna simțul lor secret percepe exact personajele mistice în care au fost educați să creadă. Musulmanul sau hindusul nu va avea percepția lui Iisus sau a Fecioarei Maria, așa cum o are un catolic. De fiecare dată, simțul special detectează ceva compatibil cu firul epic al poveștii pe care individul a învățat-o de mic ca fiind unica religie adevărată. Explicația respectivilor este aceea că, de fapt, există doar o singură divinitate, și este percepută diferit de fiecare, conform educației primite. Este o scuză mai mult decât ridicolă, pentru că diferențele dintre religiile majore, cel puțin, sunt uriașe, sunt variante incompatibile de adevăr. Atunci când simțul religiosului scoate la iveală o întreagă panoplie de personaje supranaturale care au exact trăsăturile celor din cărțile lui sfinte, este evident că avem de-a face doar cu fabulații produse de un creier intoxicat cu respectivele basme. Dacă nu ar fi așa, ar trebui ca cel puțin din când în când, câte un individ dotat cu simțul divinului să perceapă imagini și personaje specifice unei religii cu care nu este familiarizat, eventual una de care nu a auzit în viața lui.

3. Merită o discuție ceva mai amplă argumentul preferat al celor care pretind că au puteri paranormale (sau că ar cunoaște persoane care posedă așa ceva). Ei se exprimă cam în felul următor: „Nu am cum să-ți explic care este natura simțului pe care-l posed, și nici să-ți demonstrez că îl am, exact la fel cum tu nu ai putea explica unui orb din naștere natura văzului și nu ai putea să-i demonstrezi că ai așa ceva”. Legat de prima parte, într-adevăr, dacă stai să te gândești, nu ai avea cum să-i comunici unei persoane care nu a văzut niciodată felul în care percepi tu lumea prin intermediul văzului. Ai putea să-i descrii căile optice, ai putea să-i vorbești despre natura undelor electromagnetice din spectrul vizibil, dar nimic din toate astea nu ar naște în capul lui ceea ceva asemănător cu ceea ce noi denumim imagine. Cu această parte sunt de acord. Însă cu partea a doua, aceea a demonstrației, lucrurile stau diferit. Imaginați-vă un astfel de orb care obține toate informațiile despre mediul înconjurător prin intermediul celorlalte simțuri. El nu ar avea de unde să știe ce gest face un alt om aflat în colțul opus al încăperii. Pentru a-i demonstra orbului nostru că noi avem acel simț care ne permite să obținem informații de la distanță (dar nu distanțe mari), ar fi suficient să-l așezăm într-un colț al unei încăperi, iar persoana care pretinde că „vede”, din colțul opus, să indice exact numărul de degete pe care orbul le ridică, de la o mână. Adică 1, 2, 3, 4 sau 5 degete. Orbul se poate convinge că nu intră în contact cu nimic, că nimeni nu-i pipăie degetele, că acuratețea răspunsului este de 100% la oricâte repetări, că vocea care dă răspunsurile practic instantaneu vine de la distanță de câțiva metri, și asta ar trebui să-l convingă că ceea ce acel om denumește văz este un lucru real, un simț pe care el nu îl are.

La ce ne-am aștepta dacă nu există un asemenea simț? Probabilitatea de a ghici ar fi de 20% (una din cele 5 variante posibile). În studiile efectuate cu cărți de tip Zener este exact ceea ce se obține pentru marea majoritate a celor testați, inclusiv cei care au pretenții de percepție extransenzorială, clarviziune și altele similare. Există însă unii care dau răspunsuri corecte mai frecvent, peste șansa estimată probabilistic dacă fenomenul ar fi doar un simplu ghicit. În cazul cărților Zener, de exemplu, recordul înregistrat este de 32% (în locul așteptării de 20%), obținut după 700 de examinări consecutive de către un oarecare Hubert Pearce. Există semnificație statistică acolo, dar oare cât de tare ar fi convins orbul dacă pretinsul văz dă rezultat de 32%? Pe mine nu m-ar convinge. Revenind la individul care a realizat 32%, la un experiment ulterior la care a fost invitat și un magician pentru a evita frauda – ce să vezi, rezultatul său a fost cel așteptat, cam 20%. Anomalii apar și din cauza folosirii unor secvențe care nu sunt absolut random. S-a observat că multe persoane au o tendință de învățare subconștientă a pattern-urilor repetitive, chiar dacă se repetă la un interval mare, și ca urmare la repetări succesive au rezultate din ce în ce mai bune. Nici nu mai amintesc de numeroasele cazuri în care s-a descoperit frauda intenționată sau accidentală, în care nu au fost respectate protocoalele și așa mai departe. Practic, de aproape 100 de ani de când se studiază așa-zisele pretenții paranormale, nu s-a găsit nicio dovadă clară că ar exista aceste capacități. Au existat teste izolate în care rezultatele au fost cu ceva deasupra celor așteptate statistic, însă pe lângă faptul că diferențele sunt mici, de obicei s-au constatat și vicii de procedură și bias-uri evidente ale examinatorilor.

Pentru a putea afirma existența unui alt simț, ar fi necesară o acuratețe a citirilor care să se apropie de 100%, așa cum o avem în cazul simțurilor reale, și nu niște ghiciri care parcă uneori ar fi cu câteva procente peste așteptări (după cum alteori sunt sub acestea). Nu întâmplător își permite Randi să dea milionul oricui ar trece un test concludent.

Doar gradul diferă

18 octombrie 2010 la 21:00 LazyPawn 58 comentarii

Dacă omul ar fi rezultatul unei creații speciale, ar trebui să vedem structuri și funcțiuni diferite, care nu se regăsesc în rândul altor animale. Din punct de vedere anatomic, genetic și biochimic știm deja cu claritate că lucrurile nu stau așa. Asemănările cu restul lumii vii, care merg până la identitate în cazul unor structuri moleculare, sunt de necontestat. În fața avalanșei de dovezi evoluționiste, din ce în ce mai mulți teologi și credincioși acceptă realitatea faptului că suntem rude cu toate celelalte specii existente. Totuși, întrucât a lăsa totul pe seama evoluției naturale ar duce la o totală incompatibilitate cu ideea de dumnezeu, unii preferă să-și imagineze că în cazul omului a existat ceva special la un moment dat. De exemplu, dumnezeu ar fi intervenit și ar fi dăruit omului capacitățile intelectuale și morale cu care se mândrește atât de mult. Omul ar fi, în acest caz, singurul dotat cu ceea ce se poate chema inteligență, conștiință, viață socială condusă de norme morale și așa mai departe.

În ultimii ani, din ce în ce mai mult studiile efectuate pe animale arată că, de fapt, diferența este doar una cantitativă, și nu una calitativă. Suntem doar MAI inteligenți, MAI morali, MAI capabili de abstractizare, MAI capabili de a comunica între noi. Charles Darwin, cu toate că a trăit într-o perioadă în care asemenea studii nu existau, a intuit că situația ar trebui să fie de această natură, pentru că nu pot exista prăpastii într-o lume a acumulărilor lente evolutive. Cercetările sale au fost suficiente pentru a realiza că alte primate prezintă toate caracteristicile intelectului uman, însă la un nivel mai scăzut. Adesea citată este fraza sa din The Descent of Man and Selection in Relation to Sex:

Nevertheless the difference in mind between man and the higher animals, great as it is, certainly is one of degree and not of kind. (Totuși, diferența mentală dintre om și animalele superioare, pe cât e de mare, este categoric una de grad și nu de tip.)

Voi da doar câteva exemple, toate din ultimii 2 ani, care mi se par sugestive și interesante.

1. Un grup de la Duke University Medical Center a studiat capacitățile maimuțelor de a efectua operații aritmetice simple, precum adunarea a două numere. Se știa de mult timp că mai toate speciile de maimuțe au o reprezentare mentală a unui număr mic de obiecte, fiind capabile să distingă între o grămadă cu 4 sau cu 6 bețe, de exemplu. Desigur, ele nu posedă capacitatea unei reprezentări simbolice, printr-un număr scris, dar întrebarea care se punea era dacă pot manevra mental mulțimile, efectuând operații cu ele. Testarea a fost făcută în felul următor: pe ecranul unui monitor se prezenta un număr de obiecte (de exemplu 5 pietre), apoi pe același ecran în locul vechii imagini apărea una nouă cu un număr diferit de obiecte (de exemplu 7 pietre). Pe un al doilea monitor erau proiectate două mulțimi, una având numărul de elemente egal cu suma (5+7=12 pietre), iar alta cu un număr aleator diferit (să zicem 9 pietre). Maimuța trebuia să aleagă între cele două „răspunsuri”, fiind recompensată la alegerea celui corect. S-a constatat că răspunsul a fost corect cam în 76% din cazuri (foarte semnificativ), în timp ce pentru studenții folosiți ca lot de control a fost 94% (stăm totuși ceva mai bine). Timpul de răspuns a fost însă identic, aproximativ 1 secundă în medie pentru selectarea numărului corect (a sumei) – valabil și pentru studenți, și pentru maimuțe. O altă similaritate a fost faptul că, atunci când cele două variante de răspuns oferite erau apropiate, timpul de reacție a fost mai lung. E necesară mai multă gândire pentru a face distincția între 14 și 15, decât este pentru a face distincția între 14 și 19. Și asta este la fel de valabil și pentru noi, și pentru maimuțe.

2. Și mai surprinzătoare a fost descoperirea faptului că unele primate au nu doar capacitatea de a compara obiectele între ele, realizând astfel o relație simplă de tipul A mai mare decât B, sau A egal cu A. Ele au chiar capacitatea de a formula relații despre relații, o cogniție de nivel superior. Un test simplu a decurs în felul următor: pe un prim ecran se prezintă două mulțimi de obiecte, una în stânga și alta în dreapta. Să presupunem că mulțimea din stânga are mai multe obiecte decât cea din dreapta, 7 față de 5. Ulterior, pe un alt ecran, animalul trebuia să aleagă între 3 variante de răspuns situate una sub alta în ordine aleatoare. Fiecare dintre cele 3 variante de răspuns prezenta 2 mulțimi, una în stânga și alta în dreapta, însă ele se aflau în relații diferite. O variantă avea același număr de obiecte în ambele mulțimi, o altă variantă avea mulțimea din dreapta cu elemente mai multe, și o a treia variantă avea cea din stânga cu elemente mai multe (dar nu tot 7-5 ca în ecranul inițial, ci 10-8 de exemplu). S-a dovedit că primatele reușesc să înțeleagă faptul că pe ecranul test există o anumită relație (stânga mai mare decât dreapta), și să găsească aceeași relație prezentă la una din variantele de răspuns, chiar dacă sunt numere diferite și obiecte diferite!

3. Un alt test semnificativ este cel al oglinzii. În general, atunci când un animal oarecare este așezat în fața unei oglinzi, nu realizează faptul că imaginea reflectată este a sa. Are tendința să o interpreteze drept un alt membru al speciei, eventual chiar se simte agresat, sau încearcă să ajungă în spatele oglinzii pentru a interacționa cu intrusul. Există însă specii care au capacitatea de auto-recunoaștere. Nu întâmplător, sunt tocmai cele de la care ne-am aștepta la așa ceva, cele care sunt mai apropiate de noi pe scara evolutivă (cimpanzeii), și cele care au un creier bine dezvoltat (delfinii). Un asemenea individ se comportă diferit în fața oglinzii. Se examinează cu atenție din diferite unghiuri, chiar întoarce oglinda în poziția convenabilă pentru a vedea alte părți ale corpului său, face grimase și urmărește cu interes cum arată ele în oglindă. Proba decisivă este cea a markerului. Se plasează un obiect pe fruntea sau obrazul animalului, într-un loc în care acesta nu îl poate vedea. În clipa în care se uită în oglindă, un animal conștient de sine și de natura imaginii din oglindă va duce imediat mâna la locul unde este amplasat markerul, încercând să-l îndepărteze. Recent s-a publicat o lucrare în care se arată că și alte specii de maimuță precum macacii Rhesus trec testul oglinzii, dovedind recunoașterea se sine – cândva considerată un atribut exclusiv uman. Dacă vizitați acel link veți vedea poze și chiar și niște filmulețe sugestive.

4. La Institutul antropologic Max Planck din Leipzig se studiază de ani buni comportamentul primatelor, comparativ cu cel al copiilor/bebelușilor, pentru a se înțelege mai bine când și la cine apar diferitele abilități cognitive sau elemente de conduită altruistă. Un test care mi se pare amuzant este următorul: o persoană întinde niște rufe la uscat (de exemplu), sau face o altă activitate care presupune mutarea unor obiecte dintr-un loc în altul. La un moment dat, scapă (intenționat) un obiect și se preface că nu poate ajunge la el să-l ridice (nu se poate apleca, sau obiectul e prea departe). S-a constatat că cimpanzeii sunt suficient de receptivi la problema individului, și spontan merg și culeg obiectul, oferindu-i-l persoanei în cauză, fără a aștepta sau solicita vreo recompensă. Același impuls altruist este deja prezent la copiii care au 18 luni! În alte experimente, s-a dovedit că actele altruiste ale cimpanzeilor sunt și mai extinse și variate când sunt îndreptate spre un alt membru al propriei specii, chiar dacă nu există legături de rudenie între cei doi. Rădăcinile evoluționiste ale altruismului sunt evidente.

5. Mie, ca neurolog, mi se par foarte interesantă constatarea recentă a faptului că avem în comun cu rudele noastre simiene și modul în care percepem fețele celorlalți. Pentru că viața socială este atât de importantă, la nivelul creierului s-a dezvoltat o regiune specială (în zona girusului angular) care se „ocupă” de maparea și recunoașterea feței unui alt membru al aceleiași specii. Când vedem o față cunoscută, recunoașterea este extrem de rapidă, fără a fi nevoie de calcule laborioase de genul „ia să vedem, cam care este distanța dintre ochi, forma nasului, grosimea buzelor și să comparăm cu baza de date existentă”. Rapiditatea și precizia se datorează acelei arii particulare, a cărei afectare duce la „prosopagnozie” – incapacitatea de a înregistra corect și recunoaște fețele. Indivizii cu prosopagnozie nu au niciun fel de tulburări de vedere sau deficite mentale de altă natură. Despre un tip ceva mai extins de agnozie vizuală puteți citi relatarea uimitoare care începe la pagina 19 a cărții pe care am atașat-o acestui articol. Se credea până nu de mult că recunoașterea facială este o trăsătură specific umană, apărută doar pe linia evolutivă a hominidelor, ca urmare a creșterii gradului de complexitate a interacțiunilor sociale. Recent s-a dovedit că aceeași capacitate și cu același substrat există și la macaci, dovedind că abilitatea respectivă este mai veche pe scara evoluției. S-a folosit un test cunoscut drept „thatcherizare” a imaginilor. Numele vine de la o constatare făcută inițial întâmplător pe niște fotografii ale doamnei de fier, Margaret Thatcher. S-a observat că, dacă pe fotografia cu figura în poziție normală se inversează doar imaginea ochilor și a gurii cu susul în jos, ceea ce se obține este o față care arată grotesc. Ea este interpretată ca atare ce centrii specializați în recunoașterea trăsăturilor faciale, de care vorbeam mai sus. În schimb, dacă aceeași față denaturată este prezentată cu susul în jos, nu observăm nimic deosebit la prima vedere, pentru că tratăm obiectul ca unul oarecare (nu intră în funcțiune centrii specializați). Acest test a fost făcut și la babuini, și s-a constatat că au exact reacțiile umane.

În poziția naturală a feței, dacă se inversează ochii și gura cu susul în jos, babuinul se sperie de-a dreptul de figura altui babuin. În schimb, dacă imaginile sunt răsturnate, i se pare destul de OK. De remarcat și faptul că omul nu reacționează special la pozele babuinilor, nici în poziția normală, exact așa cum babuinul nu este stresat de figura umană deformată, chiar dacă este în poziția naturală. Centrii cerebrali din girusul angular s-au specializat doar în recunoașterea fețelor speciei respective.

Este cunoscut faptul că reacțiile automate de depistare a patternurilor, nu doar faciale, tind mai degrabă să vadă modele acolo unde nu sunt. Explicația este tot una evolutivă, și e binecunoscută – e o pierdere mai mică să crezi că umbra tufișului este un prădător, decât să crezi că prădătorul e doar o umbră. Și ca să închei pe un ton amuzant, dau un exemplu pe care probabil că mulți deja l-au văzut. Vă demonstrez că și Dvs. vedeți patternuri acolo unde nu sunt. Să vedem cine trece următorul test: ce imagine se vede în curul câinelui de mai jos (pardon de vulgaritate)?

Sunt împotriva ateismului-credinţă

15 octombrie 2010 la 08:00 LazyPawn 130 comentarii

Din punctul meu de vedere, unul din punctele forte ale ateismului este tocmai acela că este o poziție care poate fi teoretic falsificată, o poziție deschisă revizuirii. La fel ca o teorie științifică, în condițiile în care este contrazisă de noile descoperiri, trebuie abandonată. Cu alte cuvinte, dacă ar apărea niște dovezi care să indice existența unui agent cu puteri nelimitate, ceva ce s-ar putea denumi dumnezeu, atunci ateul ar accepta că s-a înșelat. Prin această deschidere intelectuală ateul se situează de la început de partea rațiunii și a adevărului bazat pe dovezi, și nu de partea unei dogme care nu poate fi schimbată de nimic. De altfel, una din criticile majore și justificate aduse teiștilor este aceea că, așa cum ei înșiși recunosc, nu există niciun soi de eveniment/experiment/dovadă prezent sau viitor care ar putea să le schimbe opinia. Pe de altă parte, reacția unora dintre ei este aceea că nici ateii nu sunt pe o poziție diferită, lucru la care întotdeauna am ripostat vehement, indicând faptul că există o mulțime de scenarii posibile care m-ar determina să accept că vechea poziție este eronată.

Niște discuții apărute în ultimele zile m-au făcut să realizez că poziția mea nu este îmbrățișată de toți ateii. Există voci care susțin că, din punct de vedere practic, nu numai că nu a existat și nu există, dar nici măcar nu ar putea vreodată să existe ceva care să le schimbe opinia. Cu faptul că nu a existat și nu există absolut nimic care să indice existența unei entități supranaturale suntem, evident, de acord. Polemica se referă strict la posibilitatea (pur ipotetică, în viitor) a unui scenariu care să ne determine să ne reconsiderăm poziția actuală. Acolo părerile sunt deja împărțite.

Am să mă refer la principalele argumente aduse de tabăra „inflexibilă” și la motivele pentru care, în viziunea mea, nu sunt suficiente.

1. Se susține că nu există la ora actuală o definiție clară sau coerentă a noțiunii de dumnezeu. Ba mai mult, teiștii au prostul obicei de a redefini perpetuu năluca preferată, de câte ori pare că ceva e în neregulă cu vechea abordare. Ca urmare, nu ai avea cum să formulezi o ipoteză de tipul „dacă x atunci dumnezeu este adevărat”. În principiu, sunt de acord, și se știe foarte bine motivul pentru care teiștii moderni se feresc de a formula o astfel de definiție. În momentul în care definiția devine mai clară este supusă falsificării și pică toate testele. Pentru a evita confruntarea cu realitatea, se recurge la niște definiții atât de vagi încât își pierd semnificația practică în totalitate. Totuși, cred că putem fi de acord că există unele trăsături comune ale oricărui tip de dumnezeu modern, precum aceea de putere nelimitată, sau faptul că nu este îngrădit de legile cunoscute.

2. Pe aceeași linie, se evidențiază faptul că, frecvent, dumnezeu conține în definiția sa contradicții interioare. Există numeroase, specifice anumitor tipuri de dumnezei. De exemplu, cel abrahamic, cu care suntem familiarizați, se presupune că ar fi atotștiutor (cunoaște inclusiv viitorul), dar și atotputernic. Cunoașterea viitorului este însă incompatibilă cu puterea nelimitată, întrucât presupune că viitorul a fost deja „scris”, și nu numai că dumnezeu nu ar putea face anumite lucruri, el practic nu ar putea face mai nimic, ar fi obligat să urmeze scenariul existent. O altă contradicție binecunoscută este cea dintre presupusa sa benevolență și justețea de care ar da dovadă. Fie ești corect, aplicând pedepse conform greșelilor, fie ești indulgent și iertător (nu poți fi ambele în același timp). Sunt de acord că acei dumnezei care sunt definiți prin proprietăți contradictorii nu pot exista (de exemplu cel creștin). Asta nu înseamnă însă că nu ar putea exista o altfel de forță creatoare nelimitată, poate una la care nu s-a gândit nimeni niciodată, și pe care am putea-o denumi (cu indulgență) dumnezeu.

3. Un alt argument ar fi acela că apariția unui fenomen inexplicabil prin cunoștințele noastre actuale nu îl pune automat în categoria „supranatural”. De exemplu, să presupunem că dintr-o dată planetele s-ar opri pentru o clipă și apoi și-ar schimba sensul de rotație. Nimic din ce cunoaștem nu explică un asemenea lucru. Însă nu este exclus ca undeva în tainele fizicii să fie ascunsă o anumită lege care determină schimbarea sensului de rotație o dată la 2 miliarde de ani, să zicem – și noi tocmai să fi asistat la acel moment. Această idee mi se pare acceptabilă pentru anumite tipuri de presupuse miracole, însă devine de neconceput în cazul altora. Dacă într-o bună zi pe întreaga suprafață a planetei iarba ar începe să crească sub forma literelor „God loves you” ar fi cam penibil să cauți cauze banale naturale.

4. Un argument pe care se insistă este acela că, indiferent la ce miracol ai asista, este mult mai probabil ca el să fie opera unor extratereștri puși pe șotii care se amuză pe seama noastră, decât opera unui duh atotputernic. Ideea de la care se pleacă aici este binecunoscuta lege a lui Arthur C. Clarke care enunță că orice tehnologie suficient de avansată nu poate fi deosebită de magie (any sufficiently advanced technology is indistinguishable from magic). Dacă am ateriza cu avioanele noastre în mijlocul unei societăți cum era cea umană acum câteva mii de ani, și ar vedea cum comunicăm la distanță printr-un telefon celular, fără îndoială că am fi considerați zei și puterile noastre supranaturale. Și e vorba de o distanță foarte mică în timp, doar câteva mii de ani. Cum ar fi o civilizație extraterestră inteligentă care este cu 1 milion sau cu 1 miliard de ani înaintea noastră? Fără îndoială că ar putea pune la cale un „spectacol de miracole” care ne-ar lăsa cu gura căscată și pe care am fi tentați să-l atribuim unei entități atotputernice. Prin folosirea unor tehnici de care nu avem habar ar putea să ne facă să credem că vedem îngerași în zbor, și să auzim îndemnuri fiecare în limba natală, sau să vedem un ditamai zeul de 500 de metri înălțime, sau chiar să facă să dispară Luna. Oricât de avansați tehnologic ar fi acei extratereștri glumeți, există două lucruri pe care nu le pot face. În primul rând, nu pot face ceea ce noi am vedea ca fiind miracole … la comandă. Poate că aparatele lor sunt pregătite să proiecteze o hologramă a unui zeu de 500 de metri, dar sunt pregătite și să vindece instantaneu toți canceroșii la comandă? Sau să facă să înverzească o câmpie brusc? Sau să mute galaxia Andromeda cu 30.000 de ani lumină mai încolo? Orice îți trece prin cap, pe loc? Este imposibil. Doar o forță într-adevăr absolută ar putea realiza așa ceva, oricând, și pe loc. În al doilea rând, și chiar mai important, o civilizație extrem de avansată tehnologic tot nu poate ignora sau modifica legile materiei în sine, materie care i-a dat naștere. Nu ar putea face ca dintr-o dată viteza luminii să fie dublă, sau să se schimbe valoarea accelerației gravitaționale pe Terra, sau să facă ca forța de atracție gravitațională să fie invers proporțională cu cubul distanței dintre obiecte. În schimb, un „dumnezeu” nu ar avea niciun soi de problemă în a modifica aceste legi sau constante, pentru el întreaga realitate este ca una virtuală pe calculatorul nostru, unde putem rescrie liniile de cod după plac.

5. S-a ridicat și problema unei percepții greșite a subiectului care este martorul „miracolului”. Poate că a luat-o razna, poate are halucinații, poate că sunt din nou niște extratereștri dați naibii care se joacă cu creierul lui. Într-adevăr, dacă în acest moment aș vedea, să zicem, că stelele se aranjează în forma chipului lui Iisus, concluzia mea nu ar fi că există Iisus, ci că trebuie rapid să merg la psihiatrie. Însă acest punct nu este valabil atunci când există modificări înregistrate obiectiv și independent. Dacă am o mulțime de observatoare astronomice și aparate de filmat și milioane de martori care cu toții indică același lucru, nu prea mai merge varianta cu creierul pe bigudiuri.

În mod principial, trebuie pornit de la ideea că nu putem cunoaște nimic cu certitudine. Nimic nu este 100% în lumea reală, nici măcar faptul că existăm – e posibil să fim doar o simulare dintr-un soft. Atunci când apar informații care contrazic vehement cunoștințele existente ale individului și omenirii în general, punctul de vedere de bun simț mi se pare cel exprimat de David Hume acum aproape 300 de ani:

Nu este un miracol faptul că un om, aparent perfect sănătos, moare dintr-o dată – pentru că o asemenea moarte, deși mai neobișnuită decât oricare alta, s-a observat totuși frecvent. Dar este un miracol ca un om mort să reînvie – pentru că așa ceva nu a fost observat niciodată, în nicio epocă sau țară. Trebuie așadar să existe o experiență uniformă cu care să comparăm orice eveniment miraculos, ori altfel nu și-ar merita acel apelativ. Consecința evidentă (care merită atenția Dvs.) este că „Nicio mărturisire nu este suficientă pentru a stabili un miracol, cu excepția situației în care falsitatea mărturisirii ar fi de fapt mai miraculoasă decât faptul în sine pe care dorește să-l stabilească”. Dacă cineva îmi spune că a văzut un om mort care a reînviat, imediat mă gândesc, este oare mai probabil ca această persoană să înșele sau să se înșele, SAU că faptul pe care îl relatează s-a petrecut într-adevăr? Cântăresc un miracol față de celălalt, și în funcție de superioritatea pe care o descopăr, îmi pronunț decizia, întotdeauna respingând miracolul mai mare. Dacă falsitatea acestei mărturisiri ar fi mai miraculoasă decât evenimentul relatat, atunci și numai atunci, voi crede în evenimentul respectiv.

Modul de a privi lucrurile sugerat de Hume a fost și este folosit mereu de persoanele raționale când încearcă să le explice teiștilor de ce presupusele miracole nu au absolut nicio valoare. Oare ce este mai probabil, că o virgină a născut fiind însămânțată telepatic de un duh, sau că l-a prostit pe bărbatu-so, sau că niște cronicari au inventat povestea? E mai probabil ca o icoană să verse lacrimi divine, sau ca un preot șmecher să o fi aranjat nițel? Și așa mai departe. Însă, cred eu, exact aceeași onestitate trebuie să existe și invers. Oare ce este mai probabil, ca regenerarea spontană a membrelor tuturor amputaților să fie miracolul produs de entitatea de 500 de metri din fața noastră, pe care o auzim fiecare în limba proprie, sau că niște extratereștri au pus la cale un complot extraordinar reușind cumva să regenereze instantaneu și de la distanță membrele amputate? Este mai probabil că miliarde de martori au luat-o razna și toate aparatele noastre au fost hăckuite de informaticienii extratereștri, sau că ceea ce înregistrăm este o forță care este ceea ce susține că este? Pentru mine, varianta dumnezeu ar fi miracolul mai mic, și ca urmare mai verosimil în asemenea situații.

Din punctul meu de vedere, a refuza din start varianta unor evenimente/dovezi pentru care cea mai logică explicație este „dumnezeu” reprezintă o eroare, și concepția respectivilor atei merită să fie denumită, așa cum o fac credincioșii, „doar o altă religie”. Pot fi acuzați că sunt „closed-minded”. Un ateu care se pune în poziția respectivă renunță de bună voie la punctul forte al filozofiei sale, acela de a accepta ceea ce spun dovezile. Acesta ar fi un ateism de tip credință, pe care nu-l împărtășesc.

Eu nu cred în dumnezeu pentru că nu există absolut nicio dovadă de niciun soi care să-mi sugereze o asemenea entitate. Însă dacă vreodată apar dovezi în acest sens, după o examinare riguroasă, critică, à la Hume, e posibil să-mi schimb opinia. Ce e drept, ștacheta este foarte înaltă. Nici nu are cum să fie altfel, din moment ce se pretinde ceva cu totul și cu totul ieșit din comun. Nu orice tâmpenie poate fi considerată „dovadă”. Iată câteva exemple care m-ar convinge:

Niște miracole pentru care explicația „extratereștri” sau „nebunie colectivă” să fie mult mai improbabilă decât explicația dumnezeu. Am dat exemple. Cum ar fi ca într-o bună zi toți copacii din toată lumea să înceapă să cânte ode de mulțumire tătucului ceresc. Sau brusc constelațiile să formeze un text oarecare religios, perfect vizibil de oriunde, de către toată lumea. Sau entitatea în sine care face miracole la comandă. Nu mă pot convinge prostioare gen Vasilică vindecat de cancer, sau icoana din Crăcănești care plânge nevoie mare.
Descoperirea unui text vechi, datat dincolo de orice îndoială prin mijloace moderne, care să facă profeții cât se poate de clare, riguroase, despre evenimente ulterioare, sau care să ofere informații științifice care nu aveau cum să existe la vremea respectivă. Imaginați-vă un dispozitiv vechi de 5000 de ani care pornește la o apăsare pe buton și ne povestește exact toată istoria modernă, inclusiv datele războaielor sau cutremurelor, numărul de victime, nume de președinți asasinați etc. Sau care ne spune soluția unor probleme la care fizicienii de astăzi încă nu au răspuns. Nu mă pot convinge preziceri vagi gen Nostradamus, fără date, fără nume, interpretabile etc. Și, evident, și mai puțin mă pot convinge niște răstălmăciri forțate care să caute sensuri figurate în niște texte penibile și rudimentare.
Existența sau apariția unei religii ai cărei adepți să fie cu totul și cu totul speciali față de restul omenirii. Spre exemplu, cei care urmează ritualurile religiei noi și declară credința în zeul nou, trăiesc 500 de ani, nu fac cancer, și nu mor în accidente de mașină, sau nu pățesc nimic când cad de pe bloc. Nu m-ar convinge statistici care arată că adepții unei religii sunt ceva mai veseli sau trăiesc cu 1 an mai mult în medie, lucruri care pot fi explicabile prin efectele benefice psihologice ale unui anumit tip de credință, sau ale unui regim alimentar cu care se asociază.
Persoanele care trec prin episoade de tip NDE și OBE să se întoarcă cu relatări care să demonstreze dincolo de orice îndoială că o componentă imaterială a lor a putut călători separat de corp. De exemplu, omul pe moarte într-o cameră, și la revenirea din comă descrie amănunțit tot ce se petrecea la un alt etaj sau într-o altă clădire pe care a vizitat-o (în condițiile în care putem exclude frauda). Nu mă pot convinge frânturi aiurea de genul „am văzut bisturiul, am auzit-o pe asistentă, am văzut o lumină caldă”.

Aștept și alte puncte de vedere.

Obişnuirea cu absurdul (I)

10 octombrie 2010 la 23:00 LazyPawn 28 comentarii

Cu câteva decenii în urmă, atunci când am discutat prima dată în contradictoriu cu persoane care profesau credință în dumnezeu, am fost realmente șocat să constat faptul că simțul lor critic era complet tocit în privința anumitor termeni și concepte cu care erau familiarizați. Practic, niște idei care mie mi se păreau cu totul și cu totul absurde, lor nu le ridicau niciun soi de semn de întrebare. Uneori, prin întrebările pe care le formulam, reușeam măcar pentru scurte perioade de timp să-i fac să înțeleagă că e ceva în neregulă cu anumite porțiuni din worldview-ul lor personal. De cele mai multe ori însă uitau episodul respectiv și reveneau la vechea inerție.

Atunci când auzi suficient de frecvent o aberație, de la suficient de multe persoane, spusă pe un ton suficient de serios, încetezi la un moment să o mai recunoști ca atare. Acest lucru este cu atât mai valabil cu cât familiarizarea cu acea idee s-a produs mai timpuriu, în anii copilăriei. Dacă trăiești într-un trib în care toată lumea îți spune că în timpul nopții Soarele se odihnește de partea cealaltă a versantului muntos pe care-l vezi la orizont, vei ajunge rapid să vezi acest lucru ca pe unul firesc. Vei înceta să-ți pui o întrebare simplă precum „de ce ar trebui Soarele să se odihnească, că doar nu este o persoană care obosește”, sau una precum „ce se întâmplă noaptea cu cei care trăiesc dincolo de munte, văd un Soare care doarme?”.

Știu că exemplul pare pueril, poate chiar forțat, dar este numai și numai din cauză că ideea respectivă nu este la ora actuală prezentă în societatea modernă în care trăim. În schimb, suntem intoxicați cu aberații religioase care au încetat să ridice semne de întrebare în mintea celor infectați cu microbul respectiv. Lucruri pe care cei mai mulți credincioși le văd drept absolut normale, sunt de fapt de un absurd grotesc. Chiar recent am văzut un material video făcut de Dawkins la o școală musulmană din UK, unde câteva eleve silitoare spuneau cât se poate de serios că apa proaspătă nu se poate amesteca cu cea sărată. De ce? Pentru că așa spune Coranul. Orice musulman știe asta. Nu și-au pus nicio clipă problema că e ceva în neregulă cu ideea respectivă, că un simplu test arată cât este de falsă. Expresia cea mai tipică a acestui tip bolnăvicios de gândire (mai bine zis lipsa gândirii) este sintetizată în binecunoscuta exprimare americană „God said it – I believe it – that settles it!”.

Exemple există de ordinul sutelor. În acest prim articol am să iau unul simplu, cu care suntem cu toții familiarizați. Există sute de milioane de oameni la ora actuală care consideră că Iisus este „fiul lui Dumnezeu”. În funcție de aroma de creștinism îmbrățișată, unii sunt pe deplin de acord cu afirmația de mai sus, în timp ce alții sunt doar parțial sau deloc de acord cu ea. Este extrem de amuzant că și unii, și alții, pot cita numeroase pasaje biblice drept dovadă a poziției pe care se situează. Ba că Iisus era fiul lui Dumnezeu, ba că e Dumnezeu în persoană, ba că e o fațetă a lui Dumnezeu, ba că era doar un profet înzestrat cu har divin (whatever that means), și tot soiul de combinații năstrușnice între cele de mai sus. Am avut cândva răbdare să urmăresc pe un forum discuții pe sute de pagini în care creștinii se certau între ei asupra adevăratei naturi a lui Iisus. Un spectacol incredibil, oameni în toată firea care își apărau cu o înverșunare fanatică ideea răstălmăcind fiecare virguliță din niște versete biblice. Nici un dram de logică, niciun argument rațional, totul se reducea la o reproducere papagalicească a unor versete. De fapt, după Marcu, Iisus arată mai mult ca un simplu profet, la Luca și Matei e un soi de semi-dumnezeu, iar la Ioan deja apare ca dumnezeu. Nu este întâmplător că asta e și ordinea cronologică în care au fost scrise evangheliile respective. Odată cu trecerea timpului, legenda a căpătat amploare, s-au adăugat mai multe miracole, mai multă dumnezeire, exact ca în poveștile cu peștele prins de pescarul iscusit, care ajunge de la un crap baban la ditamai monstrul marin după câteva relatări.

Însă ceea ce mă frapează pe mine nu este că fiecare e capabil să-și aleagă versete care să susțină propriul punct de vedere, și să rămână convins de adevărul suprem al poziției creștine și atunci când altul îi indică versete care arată exact opusul. Sunt obișnuit cu lipsa de rațiune și grava disonanță cognitivă din mintea credincioșilor. Ce mă uimește într-adevăr este faptul că trec și unii și alții pe lângă un termen precum „fiul lui Dumnezeu” cu cea mai mare seninătate, ca și cum acea alăturare de cuvinte ar fi ceva firesc. Disputa nu este dacă „fiul lui Dumnezeu” este o expresie în regulă sau nu, ci dacă Iisus a fost sau nu așa ceva. Parcă ar spune „roata mașinii”, sau „blana ursului”. Pentru un om care nu a fost îndoctrinat și căruia nu i s-a tocit simțul critic, expresia sună însă asemănător uneia de genul „carburatorul vacii” sau „esofagul vaporului”. Reacția firească ar trebui să fie „Stai puțin, asta nu are niciun soi de sens!”. Nu poți avea dezbateri despre esofagul vaporului, dacă e larg sau îngust, dacă acest vapor îl are sau doar celălalt ș.a.m.d..

Fiul este o progenitură de sex masculin a unui cuplu uman. Nu cred că e nevoie să intru în detalii tehnice asupra procesului care duce la apariția unui fiu. Prin extensie, putem folosi termenul de fiu și în cazul altor organisme biologice. Însă ce poate însemna un asemenea cuvânt alăturat termenului de Dumnezeu?! Nu fac niciun soi de mișto aici, chiar mă întreb la modul cel mai serios ce înțeleg cei care se prefac că înțeleg așa ceva. Există cumva o doamnă Dumnezeu? Nu se spune nicăieri, și nimeni nu afirmă că ar exista. Este dumnezeu ca un organism biologic care se înmulțește asexual? Să înțelegem că Iisus, la rândul său, poate avea un fiu, și atunci vorbim și de nepotul lui Dumnezeu? Din nou, pare stupid. Dar, lăsând la o parte modalitatea de înmulțire, ce anume din Dumnezeu este prezent sau moștenit în fiul său? Are dumnezeu un cod genetic, care e preluat total sau parțial de urmaș?

Toate aluziile la biologie de mai sus sună în mintea credincioșilor jignitor. Ei spun că, evident, Dumnezeu nu are o natură biologică, ca urmare nu poți discuta de gene, de înmulțire sexuată sau asexuată sau de doamna Dumnezeu, soția sa. Însă atunci nu poți discuta nici de fiu, întrucât fiu este un termen pur biologic! Într-o viziune foarte răspândită, Dumnezeu ar fi conceput acest fiu prin trimiterea unui ambasador al său, Duhul Sfânt, care și el este tot un soi de parte sau fațetă a lui Dumnezeu, la numita Maria, mama biologică a lui Iisus. Ei bine, aici lucrurile devin haioase de tot. Iisus ca personaj pământean a avut așadar cel puțin un părinte cu ADN uman. În lipsa unui alt deținător de ADN, înseamnă că Iisus este copia genetică a mamei sale, ca un soi de frate geamăn monovitelin. Care este contribuția paternă, divină? Avea Duhul Sfânt un soi de ADN patern în buzunar, pe care l-a strecurat în uterul doamnei Maria? Sau, pur și simplu Dumnezeu a făcut una din vrăjile sale aranjând nucleotidele din celula ou după cum a avut el chef, ca să iasă un Iisusel așa cu și-l dorea el? În acest caz nu ar fi mai nimerit să-l vedem pe Iisus ca un produs de laborator decât ca pe un fiu? Și dacă o luăm pe panta asta, ce nevoie mai era de Maria? Printr-un hocus-pocus similar putea ca dintr-o dată să-l facă pe Iisus cel matur apărând și predicând în mijlocul mulțimilor.

Pe urmă, ar mai fi spinoasa problemă a vârstei. Tot aceiași care spun că Iisus este fiul lui Dumnezeu, spun în același timp că Iisus a existat dintotdeauna, la fel ca și Dumnezeu. Ce fel de fiu este acela care are o vârstă similară cu a tatălui său? Și cam cum ar arăta un consiliu de familie, între Dumnezeu-tatăl și Dumnezeu-fiul, în care tatăl îi spune cam așa: „Fii atent, băiete, acum îl trimit pe Sfântul Duh să o lase gravidă pe maică-ta, Maria, ca să te naști tu peste 9 luni”? Are sens?

Toate aceste întrebări cât se poate de legitime nu par să-i preocupe pe credincioși. Din contră, li se pare chiar jignitor să le pui. În cazul rar în care vreunul răspunde, o face cam în felul următor (citez de pe un forum):

Dumnezeu dorea un Mântuitor al oamenilor, așa încât a făcut-o pe Maria gravidă cu Iisus, care era fiul lui Dumnezeu. Dumnezeu putea să facă acest lucru pentru că este Dumnezeu.

Clar, nu-i așa? Explicația este simplă, e fiu pentru că e fiu, pentru că așa dorea Dumnezeu care face ce vrea mușchii lui.

Unii vor spune că termenul de fiu este într-un sens pur spiritual, imaterial, asemănător relației dintre un maestru și discipolul său preferat, ucenicul său. Ar fi cineva care îți împărtășește ideile, cunoștințele, practicile. Ce înseamnă asta? Că în creierul omului Iisus cumva au fost introduse toate acele cunoștințe pe care le are Dumnezeu, tatăl lui? Înseamnă asta că Dumnezeu, dacă are chef, chiar în clipa asta poate să-i transforme creierul lui Gigi Becali, să zicem, și Gigi ar fi din acel moment „fiul lui Dumnezeu”? Sau poate că transformarea este posibilă doar în momentul concepției? Sau Dumnezeu are o limitare la numărul de ucenici-fii pe care îi poate avea? Unul și basta?

Indiferent cum o iei, indiferent cum o sucești, oricâtă bunăvoință ai avea ajungi la niște caraghioslâcuri de toată jena. Nu ai cum să potrivești noțiunea de fiu în contextul unui Creator imaterial și etern. Este suficient de penibil să-ți închipui o entitate imaterială și eternă, care face totul din nimic prin simpla putere a voinței. A-i mai asocia și un fiu trece deja în sfera patologicului. În cazul în care a existat, Iisus a fost un om ca oricare, cu doi părinți și ei oameni, la fel ca oricare dintre noi. Poate o fi fost un tip isteț, un bun orator, poate o fi avut niște idei interesante pentru vremea respectivă. Nu este exclus. Dar atât și nimic mai mult. Când o iei pe panta cu familia dumnezeiască, alcătuită din 3 membri care erau unul singur, e clar că ți s-a tocit complet simțul critic și că ai ajuns să iei absurdul drept normalitate. Singurul motiv pentru care creștinii respectivi nu realizează acest lucru este acela că nu sunt capabili să judece din exterior, să privească aceste lucruri cu o minte lipsită de prejudecăți și care nu a dat în amorțeala repetării unei tâmpenii de nenumărate ori.

Ghid rapid în 20 de puncte pentru micul creaţionist

6 octombrie 2010 la 19:40 LazyPawn 45 comentarii

Uitându-mă peste secțiunea blogului legată de evoluționism mi-am dat seama că am fost nedrept. Îmi fac mea culpa. Am prezentat doar argumente pro-evoluționiste. Unde este echilibrul? De ce această viziune unilaterală?

Ca urmare, m-am hotărât să-mi corectez greșeala cu vârf și îndesat. Există o mulțime de creaționiști-începători, care poate nu au obișnuința necesară combaterii evoluționiștilor, sau nu au instrumentele potrivite. Ei, săracii, știu că evoluția asta este o mare minciună, dar nu știu exact de ce, care ar fi dovezile și argumentele, și cum să poarte o discuție pe această temă. Le voi da o mână de ajutor. Am sintetizat pe puncte cele mai importante idei pe care trebuie să le cunoască, la care am adăugat și niște sfaturi practice pentru un succes garantat, totul pe limba lor. Permit oricui să printeze acest scurt ghid și să-l folosească în momente de cumpănă când caută biruința împotriva înșelăciunii ateisto-masonice diavolești.

Dragi credincioși,

1. În primul rând, nu vă lăsați atrași în argumente concrete, punctuale, unde evoluționiștii vine cu tot soiul de minciuni cum că ar cunoaște ei că genele sunt așa sau pe dincolo, sau că fosila cutare spune nu știu ce lucru. Faceți dovada superiorității intelectuale a poziției creaționiste, printr-o privire globală a problemei, arătând că fundalul este de la bun început greșit. Deci așadar și prin urmare nici nu are rost să te obosești cu tot soiul de detalii pe care, oricum, savanții creaționiști le-au lămurit de decenii bune.

2. Este foarte important să declarați că evoluționismul este doar o credință oarecare, o religie în sine, la care se închină cei care urăsc adevărata credință întru domnul nostru Iisus Hristos. Pentru că nu se există de fapt dovezi pentru evoluționism, și e totul o amăgire de fals.

3. Luminați-i pe toți că evoluționismul este de fapt ideea că totul se trage din nimic, adică darwiniștii crede că la un moment nu a fost nimic, și apoi din nimic a ieșit explozia care-i zice Big Bang, și apoi de la sine din acele fragmente de explozie cumva s-a format Pământul, și apoi din ceva ape sau noroi sau cam așa ceva a ieșit primele animale mici, apoi alea au devenit tot mai mari și mai complicate. Dacă e o discuție cu privitori, faceți și niște gesturi și grimase ca să-l faceți de râs pe ăla care crede așa o bazaconie.

4. Dacă bagă chestia cu știința, spuneți clar și de mai multe ori următorul text exact așa ca aici: „V-ați pus vreodată întrebarea *de ce se cheamă teoria evoluției?* și de ce nu-i spune *legea evoluției* sau *faptul evoluției*? Ei bine, asta este deoarece până și ateiștii mincinoși care prezintă aceste idei cunosc foarte bine că e doar o teorie!”. Atenție la intonație, faceți o pauză ceva mai lungă la sfârșitul întrebării, ca să pătrundă și ceilalți ascultători greutatea celor spuse.

5. În timp ce vorbește celălalt cu mai mult avânt ceva prostii de-ale lui de biologie, faceți un gest de plictis, și ziceți cam așa: „Domnul meu, dumneata ai văzut vreodată o pisică din care să se nască altceva decât tot o pisică?”. Aici partea cea mai tare este că și dacă ați uitat cuvântul „pisică”, puteți spune alt animal, oricare! Argumentul e așa de bestial că merge cu orice animal la fel de bine.

6. Spuneți tare sau scrieți bolduit (după caz): „Dacă oamenii provin din maimuțe, cum se face că există maimuțe peste tot?” O altă variantă: „De ce nu se transformă și maimuțele de astăzi în oameni?”. Aici, dacă vreți să faceți de râs darwinistul, puteți după harul fiecăruia să inventați întâmplări, ca de exemplu cum ar fi următoarea: „Am fost ieri la Zoo, și m-am tot uitat la o maimuță ore în șir, băi frate, nu părea cu nimic mai umană când am plecat. Și paznicul mi-a spus că tot așa era și mă-sa de când o știe!”.

7. Aici puteți trece la artileria grea, arătând fățiș minciuna. Spuneți în felul următor: „De altfel, s-a dovedit de multe ori cu ce falsuri umblă darwiniștii, de exemplu Piltdown man (dacă e vorbit, să citiți cam așa – *piltdaun men*)”.

8. După aceea continuați cu „asta ca să nu mai vorbim de desenele mincinoase cu embrioni ale lui Haeckel, pe care se bazează evoluționismul de fapt”. Sfat practic – notați-vă în palmă cum se citește numele ăla, e *hecăl*.

9. La punctul ăsta aveți două variante, puteți lua după plac. Dacă sunteți hotărât puteți spune că dinozaurii nici măcar nu au existat. Dacă sunteți mai moderat, spuneți că au existat și că a) Sunt balaurii și dragonii din basme și că b) S-au găsit urme de oameni împreună cu urme de dinozauri în Texas pe râul Paluxy. Litera aia ciudată *y* e ca un soi de *i* de-al nostru, așa că citiți *paluxi*.

10. Punctul ăsta este cel mai important, să-l spuneți cam o dată la 5 minute (sau la 5 rânduri dacă scrieți): „Nu s-au găsit niciun soi de fosile intermediare!”.

11. La punctul de mai sus să vă așteptați că darwinistul va protesta, fiind încolțit, dar nu vă lăsați copleșiți, căci adevărul e de partea voastră. Orice exemplu dă, încercați să explicați că era de fapt una dintre speciile gata formate, dar individul era mai mic, sau mai bolnav. Dacă, de exemplu, darwinistul spune cuvinte ca „homo nuștiucum” sau „hominide” faceți o alegere rapidă, și spuneți că oasele alea erau ale unei maimuțe, sau ale unui om.

12. Dacă sunteți atras în capcana cu straturile cu fosile, rețineți că orice spune celălalt se combate foarte simplu prin cuvântul magic Potop. Ca de exemplu, poate că darwinistul ateist zice că mai adânc sunt rămășițele viețuitoarelor mai simple, și apoi apar tot mai complexe în straturile mai recente. Trageți un zâmbet larg (sau faceți o figură dinaia cu două puncte liniuță orizontală paranteză de-i zice smaili) și spuneți în felul următor: „Domnul meu, este clar că într-un caz de pericol dobitoacele mai deștepte au prins de veste mai repede, și s-au zbătut să ajungă la înălțimi să scape de furia apelor, iar dobitoacele proaste au murit pe șes, așa că de-aia este mamiferele mai sus, și de-alde peștii mai jos, logic, nu-i așa?”.

13. Pe tot parcursul discuției să aveți pregătită o listă cu mari oameni de știință și scriitori care nu au crezut în evoluție, și din când în când mai băgați câte un nume. Acum, e destul de greu să găsiți de-ăștia din zilele noastre, dar ca să fie sigur băgați dinăia vechi. Cel mai sigur e să luați care a trăit înainte de Darwin. Ce, Shakespeare era darwinist? Poate ăsta nu e exemplu bun, că e greu de citit, așa un fel de șeicspiăr – luați unul mai simplu, de exemplu marele Newton (citește niuton).

14. La momentul potrivit, de exemplu când vă pune o întrebare la care nu aveți pregătit răspunsul, veniți cu următorul text: „Cum explică evoluționismul explozia cambriană?”. Nu vă bateți capul cu ce înseamnă asta, vă spun sigur că va avea efect.

15. Tot așa, când vreți să dați o lovitură puternică, întrebați „și ați reușit până la urmă să găsiți veriga lipsă?”. Sau ca să se vadă că stăpâniți bine literatura străină, spuneți „ați găsit mising lincu?”

16. Rețineți ce am subliniat la punctul 1., nu vă încurcați în meandrele concretului. O frază bună de ieșire din așa ceva este următoarea: „Dacă ajungem să credem că ne tragem din maimuță, atunci ne vom comporta ca o maimuță!”. Apoi puteți băga un discurs despre cinste, moralitate, credință, iubire și alte bunuri venite de la Tatăl ceresc pe care, nu-i așa, omul le-ar pierde dacă ar fi rudă cu necuvântătoarele.

17. Totuși, să nu lăsați să se creadă că nu le știți pe alea cu știința. Le știți bine de tot, dar nu vă pierdeți în detalii. Dacă, de exemplu, vedeți undeva scris „junk-DNA” sau auziți ceva care sună cam așa: *geanc-dienei*, imediat faceți figura de om care a pipat de mult povestea aia și spuneți: „Până nu de mult, se credea că există asemenea porțiuni inutile de geanc, dar cercetările recente au dovedit că, de fapt, și acele porțiuni sunt folositoare, dovedind că au fost proiectate inteligent, care dovedește falsitatea evoluționismului”.

18. E foarte util, chiar dacă e o mică minciună în scopul victoriei finale, să vă uitați de sus la celălalt, și să spuneți că până la o anumită vârstă ați crezut în evoluționism, după care însă, studiind problema mai în profunzime, ați realizat că e doar o mare minciună.

19. Spuneți că Pasteur a dovedit că nu poate apărea viață din neviață, cum se credea unii că există generația spontană, și ca urmare evoluționismul nu e adevărat.

20. Explicați că toate crimele secolului XX au fost pe bază de evoluționism, ca cum ar fi: Hitler, Stalin, Mao, Pol Pot, închisorile comuniste. Puteți adăuga și că bunicul a fost bătut și torturat de torționari darwiniști comuniști pentru că nu a vrut să renunțe la credința strămoșească.

Dacă urmați cu atenție toate punctele de mai sus, victoria nu vă poate scăpa. Dacă totuși dați peste o situație care vă încurcă, întrebați mai jos în comentarii, și voi găsi răspunsul potrivit. Un bun creaționist are răspunsuri la orice. Baftă!

Pagina 6 din 20
Prev
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
...
20
Următor

Mesaje

Categorii

Cele mai populare articole

Ultimele comentarii

Blogosfera românească

Cine este online

Simţul special

Doar gradul diferă

Sunt împotriva ateismului-credinţă

Obişnuirea cu absurdul (I)

Ghid rapid în 20 de puncte pentru micul creaţionist

Prin filtrul raţiunii

Conectare

Mesaje

Categorii

Cele mai populare articole

Ultimele comentarii

Termeni folosiți frecvent

Blogosfera românească

Cine este online

Simţul special

Doar gradul diferă

Sunt împotriva ateismului-credinţă

Obişnuirea cu absurdul (I)

Ghid rapid în 20 de puncte pentru micul creaţionist