Efectul ideomotor

Scenariul numărul 1. Un grup de oameni în jurul unei mese și cu mâinile pe ea, în semi-întuneric, eventual cu muzică de atmosferă pe fundal, cu sau fără incantații „magice”. După un interval de timp variabil, de la câteva minute până la cel mult o oră, în mod miraculos masa începe să prindă viață, mișcându-se în direcții diferite, împingând chiar participanții către un perete sau altul. Uneori masa chiar se ridică parțial și respectă indicațiile participanților, urmând direcția indicată de aceștia. Alteori, prin mișcările sale răspunde la întrebări al căror răspuns nu ar putea fi cunoscut decât de unul sau mai mulți dintre participanți, și de rudele decedate ale acestuia/acestora. Interesant de remarcat faptul că masa se mișcă chiar și atunci când o parte sau chiar majoritatea celor convocați nu cred în spiritism sau alte manifestări paranormale. Se mișcă și când o parte din participanți ridică mâinile de pe ea (dar nu când toți o fac). Aceste ședințe erau în mare vogă în a doua parte a secolului al XIX-lea, însă fenomenele se petrec întocmai și astăzi, pentru cei doritori să experimenteze ciudata manifestare. Explicația oferită de adepții paranormalului: forțe de tip spiritual dintr-o altă lume mișcă masa dacă sunt invocate în mod corespunzător, de cei „inițiați”.

Scenariul numărul 2. Un așa zis „expert chiropractician” plimbă un aparat miraculos lent, de-a lungul coloanei vertebrale a unui pacient de-al său, care stă întins cu fața în jos. Aparatul are o suprafață plană în partea de sus, pe care expertul o freacă încontinuu cu un deget. Degetul alunecă lin pe suprafața netedă. La un moment dat, când aparatul ajunge într-o anumită zonă, să zicem la nivelul vertebrelor lombare superioare, degetul pare că s-a împotmolit, abia mai poate fi mișcat pe placa respectivă. Dacă un martor al evenimentului pune și el degetul va observa același lucru, blocarea apare când se ajunge deasupra vertebrelor bolnave. Explicația oferită de chiropracticieni: aparatul are capacitatea de a sesiza anumite blocaje la nivelul vertebrelor sau musculaturii celui examinat, și transmite acel blocaj și degetului examinator, printr-un mecanism necunoscut.

Scenariul numărul 3. Un individ cu două bețe îndoite la 90 de grade, fabricate din diferite materiale, se plimbă deasupra unui câmp. Într-un anumit punct, bețele respective, care inițial erau paralele, se îndreaptă brusc spre mijloc, încrucișându-se. Zona aceea ar reprezenta locul unde, la o anumită adâncime sub pământ, se află ceva deosebit (poate fi un izvor de apă, un minereu de un anumit tip, petrol etc.). Explicația oferită: ar exista niște vibrații de natură necunoscută emanate de sursa respectivă din pământ, care determină modificarea poziției bețelor.

Scenariul numărul 4. Mai mulți indivizi țin mâna deasupra unui dispozitiv mobil (poate fi un tip de indicator sau un simplu pahar), aflat deasupra unei mese speciale cu litere pe ea. Într-o atmosferă corespunzătoare și cu ritualurile premergătoare de rigoare, la un moment dat observă că dispozitivul pe care țin mâinile capătă capacitatea de a se deplasa, și nu o face la întâmplare. La întrebările adresate, acesta răspunde coerent, formând cuvinte și propoziții din literele pe care le vizitează pe rând. Explicația oferită: spiritele din lumea cealaltă, eventual ale persoanelor decedate, dau răspunsuri la întrebări prin intermediul obiectului care se mișcă pe masă.

Scenariul numărul 5. Citez din spusele unui cititor, din secțiunea de comentarii a unui articol mai vechi: Colegul meu a luat o biblie, a deschis-o exact la jumătate iar aici a băgat o cheie, pe jumătate, a închis biblia, cheia rămânând jumătate în carte, jumătate afară. Mai exact, urechea cheii (dacă mă pot exprima așa) era rămasă afară. Specific că această cheie trebuie să aibă o ureche cât mai mare, în formă ovală, în genul cheii de la șifonierele alea vechi. După asta a legat biblia cu o ață mai groasă, cheia fiind practic presată de foile cărții. A pus apoi biblia pe masă, a spus rugăciunea *tatăl nostru*, în acel timp făcând cruce cu mâna dreaptă pe coperta bibliei pe tot timpul cât a spus rugăciunea. După, a chemat spiritul unui bunic de-al său decedat, spunând simplu *să vină bunicul Ion* și s-a gândit la el. După asta a luat biblia și mi-a spus să pun degetul arătător sub una din cele două laturi ale cheii, el punând degetul sub cealaltă latură și astfel suspendând biblia deasupra unei mese (biblia era menținută de cheia respectivă, ce era presată de foile cărții, iar cheia era susținută de noi cu degetele arătătoare … sper că ai înțeles). Apoi a început să-i pună întrebări la care se putea răspunde doar afirmativ sau negativ, gen *ești bucuros că te-am chemat? … dacă ești, întoarce biblia spre stânga, dacă nu spre dreapta). După câteva secunde, biblia a început să se întoarcă spre stânga, până a căzut pe masă , urechea cheii nemaiputând fi susținută de degete. La început mi s-a părut o glumă și am crezut că acel coleg făcea mișto de mine, însă după mai multe întrebări mi-am dat seama că nu-și mișca degetul sub nicio formă, biblia fiind mișcată de ceva din exterior. Explicația oferită: printr-un mecanism magic necunoscut, biblia mijlocește comunicarea cu spiritele celor decedați.

Aș putea da încă vreo 10 exemple de astfel de fenomene și experimente care par a fi miraculoase (sunt celebre cele cu pendulul folosite pe vremuri de „chimiști”, de exemplu, pentru a le indica ce conține substanța analizată, sau șarlataniile ordinare de tipul radiesteziei medicale). Astăzi știm foarte bine că explicația nu are nimic de a face cu prostioarele supranaturale, ci este una de natură psiho-fiziologică, și poartă denumirea de efect sau acțiune ideo-motorie. Mișcarea este generată de participanți, nu de obiect. Însă înainte de a discuta despre natura în sine a fenomenului și cum a fost identificat, merită subliniate câteva trăsături comune:

• Întotdeauna mișcarea necesită participarea activă, contactul direct, nemijlocit, cu cel puțin o persoană. Niciodată obiectele nu se vor mișca sau nu vor avea reacții dacă nu există un contact nemijlocit cu mâna cuiva.
• Efectul este prezent cu atât mai mult cu cât participanții sunt mai convinși că el va apărea, însă survine chiar și atunci când la experiment iau parte sceptici. Cu o condiție: ca acei sceptici să fi văzut înainte un experiment similar, să știe ce anume se așteaptă să se întâmple.
• Cei care participă efectiv la experiment sunt absolut convinși că nu au produs mișcarea ei înșiși. În mod categoric, nu o fac intenționat. În marea majoritate a cazurilor nu există intenția de fraudă.
• Instrumentele folosite se caracterizează printr-un echilibru instabil (pendul, pahar pe suprafață alunecoasă, masă cu o greutate mică, bețele care sunt menținute cu greu în echilibru și se încrucișează la cea mai mică mișcare, cheia menținută pe vârful degetelor obligată să susțină greutatea unei cărți etc.).
• Ca urmare, mișcări foarte fine, de mică amplitudine, practic insesizabile, duc la un efect mare (efect de tip pârghie).
• Întrucât cei care participă la experiment sunt convinși că nu au inițiat niciun fel de mișcare, tendința este de a recurge la fabulații care integrează elemente dintre cele mai năstrușnice de natură paranormală (spirite, forțe misterioase, vibrații, dumnezeu, diavolul, energii necunoscute etc.).

Ideea că mișcările miraculoase de acest tip (în special dansul mesei de spiritism, care era la modă la vremea respectivă) ar fi de fapt generate de participanți, în mod involuntar și inconștient, a apărut pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Printre pionierii aceste teorii se numără William Benjamin Carpenter (de aceea efectul ideomotor este uneori denumit efectul Carpenter). Totuși, meritul principal în lămurirea fără dubii a naturii reale a mișcărilor revine celebrului fizician și inventator Michael Faraday.

Departe de a fi ceea ce astăzi am denumi un sceptic, Faraday era un tip cu înclinații spre misticism și paranormal, însă riguros în folosirea metodei științifice și extrem de ingenios în conceperea experimentelor sale. Înclinația sa spre ocult l-a determinat să participe direct la numeroase ședințe de spiritism și o vreme îndelungată a crezut cu tărie în natura supranaturală a manifestărilor la care lua parte. Totuși, sugestia îndrăzneață a lui Carpenter conform căreia nu ar fi totul decât reacții involuntare ale persoanelor participante, a trezit omul de știință din Faraday care s-a hotărât să afle adevărul în această privință, indiferent de consecințe. În fazele inițiale a „căptușit” mesele de spiritism cu tot soiul de materiale, de cele mai diverse tipuri, pentru a vedea dacă vreunul dintre ele „blochează” presupusele forme de energie care pun masa în mișcare. A constatat rapid că niciun material cunoscut nu are astfel de proprietăți, indiferent dacă este așezat pe tăblia mesei (superior) sau sub ea. Ulterior a confecționat o masă specială de spiritism, acoperind porțiunile pe care se așezau mâinile invitaților cu niște straturi suprapuse de carton, unite între ele printr-un adeziv suficient de puternic încât să le țină împreună, și suficient de slab pentru a permite totuși alunecarea unui strat față de celelalte între care se află situat, dacă se exercită o presiune într-o anumită direcție. Ideea era foarte simplă. Straturile sandwich-ului astfel constituit pot aluneca unele peste altele. Dacă, să zicem, spiritului i se ordona să miște masa spre stânga, și mișcarea respectivă era într-adevăr generată de spiritul acționând asupra mesei, ar fi trebuit ca stratul cel mai de jos să sufere cea mai mare deplasare spre stânga, urmat de stratul de deasupra lui, și tot așa până la stratul superior pe care se sprijineau mâinile participanților, care să aibă cea mai redusă mișcare. Din contră, dacă mișcarea ar fi fost inițiată de participanți, trebuia ca stratul superior să alunece primul și cel mai mult înspre stânga, apoi atrăgând stratul următor, și în final stratul cel mai de jos. Ei bine, toate experimentele efectuate de Faraday la ședințe la care a participat direct sau doar le-a observat, au dus la aceeași concluzie: dispoziția straturilor era evident în favoarea unei manipulări umane (straturile de mai sus porneau primele). Ulterior, Faraday și-a perfecționat metoda, introducând un sistem de pârghii care amplificau și cea mai mică mișcare pornită din musculatura mâinilor participanților. Pentru a se asigura că aceștia nu mișcă masa, aveau în față „capătul” sistemului de pârghii, care trebuia menținut absolut vertical (dovada lipsei unei mișcări inițiate de participant). În aceste condiții, când participanții s-au străduit să mențină poziția absolut verticală (adică să evite orice mișcare), masa nu s-a mișcat niciodată, indiferent cât au așteptat.

Explicații simple și o mică demonstrație a metodei lui Faraday se găsesc în următorul material video (de urmărit până la final), care se ocupă de o masă de tip Ouija + pahar de ghicit. 😉

Mai aproape de zilele noastre testele s-au îmbunătățit, ajungând până la folosirea electrozilor implantați la nivel de mușchi și chiar a metodelor de neuroimagistică funcțională – toate confirmând faptul că efectul ideomotor este cât se poate de real. În afara metodelor clasice de tip Faraday și a celor moderne utilizând tehnici de filmare, electrozi sau imagistică cerebrală, efectul ideomotor și puterea sa extraordinară au fost demonstrate simplu prin teste pe care le poate face oricine, fără vreo pregătire specială. Trebuie doar să se bucure de credibilitatea celor care-l urmăresc. Spre exemplu, profesorii de științe au utilizat metoda inventării unor principii fizice inexistente, urmărind apoi ce se petrece când studenții le testează. Bunăoară profesorul de fizică explică faptul că un anumit tip de radiație este mai puternică deasupra obiectelor albe, față de cele negre, care absorb radiația. Însă diferența este insesizabilă prin simțurile noastre. Există totuși un aparat care o poate amplifica. După care profesorul vine cu un hocus-pocus-tron magic dotat cu o lentilă deasupra, pe care-și plimbă degetul. Când ajunge deasupra obiectelor albe întinse pe masă, degetul se mișcă mult mai greu. Deasupra obiectelor negre alunecă fără probleme. Ulterior, studenții care au asistat la demonstrație sunt invitați să se convingă singuri. În mod uimitor, și la ei degetul înțepenește deasupra obiectelor albe. Însă la grupa următoare de studenți, cărora profesorul le spune exact pe dos, degetele studențești se blochează deasupra obiectelor negre. Evident, studenții nu au nicio idee că totul e o cacealma, și nu realizează că este doar psihicul lor cel care blochează degetul deasupra obiectelor la care se așteaptă să aibă efect.

Este de-a dreptul fascinant modul în care simpla anticipare a unui posibil rezultat (indiferent dacă ești în tabăra celor care cred că se va produce, sau în tabăra celor care nu cred că se va produce) duce la inițierea mișcărilor care determină acel rezultat. În momentul în care creierul uman vizualizează potențialul, el concepe și o hartă neuronală a schemei mișcărilor care ar duce la obținerea lui, și în mod involuntar și inconștient sunt inițiate mișcările respective, cu o amplitudine mică. Pe aceeași linie, s-a constatat faptul că atunci când gândim în cuvinte, propoziții, musculatura implicată în vorbire este stimulată, suficient de mult pentru a produce o mișcare detectabilă cu o aparatură corespunzătoare (pot fi „citite” chiar sunetele/cuvintele). Nu trebuie să surprindă faptul că și un sceptic care participă, să zicem, la o ședință de spiritism, în care nu crede deloc, se va trezi împingând masa involuntar. Psihologii cunosc foarte bine faptul că cel mai ușor mod de a face pe cineva să fie obsedat de un cuvânt, o idee, o melodie sau orice altceva este să-i impui sau să-și impună el însuși să nu se gândească sub nicio formă la acel cuvânt sau la acea idee sau melodie. Exact la fel, scepticul care este absolut convins că masa nu se va mișca spre stânga, va avea creierul de-a dreptul obsedat de ideea „masă spre stânga” și va realiza actul ideomotor de împingere a mesei spre stânga cu spor la fel de mare ca și ceilalți, și va fi cu atât mai surprins de rezultat. Asta dacă nu cumva a citit prima dată acest articol.  🙂