O parte din problemele care apar la discuțiile interminabile dintre teiști și atei sunt generate de formularea de către cei din prima categorie a unor întrebări cărora nu li se poate răspunde, pentru că nu au sens.

Există multe cauze pentru care nu se poate răspunde unei întrebări, în afara celei „normale” (necunoașterea răspunsului). Două dintre aceste cauze sunt evidente de la bun început. O structură gramaticală defectuoasă, neinteligibilă, sau eliptică de tipul „Când poate mai frumos?” ar fi o situație. O structură incoerentă logic de tipul „Cu cât este lacul mai adânc decât verde?” ar fi a doua situație. Însă nu sunt acestea tipurile de greșeli pe care le fac teiștii, evident. Lipsa de sens a unor întrebări puse de ei are cauze mai subtile, însă nu prea dificil de identificat la o examinare atentă. Mă voi referi la câteva categorii comune pe care le-am observat, cu câte un exemplu pentru fiecare.

1. Foarte frecventă este situația în care întrebarea presupune axiomatic o situație ca fiind cea naturală, fără a se oferi motive pentru acea presupoziție. Exemplul celebru este întrebarea atât de dragă teologilor și unor filozofi „De ce există ceva în loc de nimic?”. Întrebarea presupune că situația de normalitate ar fi inexistența, lucru care nu poate fi demonstrat și nici măcar nu poate fi acceptat intuitiv. Poate cineva să-și imagineze cum ar fi … nimicul? În plus, în lumina cunoștințelor actuale din domeniul cuanticii, nimicul este starea cea mai puțin stabilă, cea mai neverosimilă. Așadar, și logic, și științific, este firesc să presupui mai degrabă existența decât inexistența. Ca urmare, presupunerea de la care pornește întrebarea este greșită. Este ca și cum ai întreba din ce cauză nu a explodat încă planeta Jupiter (de parcă ar fi normal să explodeze).

2. Și mai frecvent se face o greșeală de tipul personificării sau antropomorfizării, atribuindu-se proprietăți sau comportamente specific umane unor elemente naturale sau unor noțiuni abstracte. Exemplul tipic ar fi „Care este scopul vieții?”. Viața este doar o chimie particulară apărută pe o planetă (posibil și pe altele, nu știm). Ea nu poate avea scop, la fel cum un deal nu poate avea scop. Sigur că un individ din specia noastră își poate defini singur scopuri, dar acela nu este un scop al vieții luate la modul general, ci este scopul lui Vasile/Grigore/Ionuț etc.. În mod similar, poți spune că oamenii au pus culoarea roșie la semafoare cu un anumit scop, dar asta nu înseamnă că, în sine, lungimea de undă corespunzătoare culorii roșu are un scop.

3. Există întrebări care conțin o confuzie între diferitele sensuri ale aceluiași cuvânt (aici intră omonimia și echivocările). O astfel de întrebare este „Dar legea gravitației cine a dat-o?”. În acest caz, confuzia este între termenul de lege prescriptivă și cel de lege descriptivă. Legea prescriptivă este cea dată de oameni, pentru oameni, pentru a menține o anumită ordine socială. Sunt norme de conduită. Legile juridice sau cea a circulației sunt prescriptive. Exemple: nu trece pe culoarea roșie; nu ține evidență contabilă dublă. Legile descriptive sunt termenul pe care-l folosim pentru a descrie cum se comportă natura, independent și indiferent de voința sau dorința noastră. Legea gravitației, sau a selecției naturale, sau legea lui Ohm sunt astfel de exemple. Întrebarea „cine a dat legea gravitației?” este absurdă pentru că legea gravitației este o lege a naturii (descriptivă), nu una prescriptivă, care presupune un autor.

4. O mulțime de întrebări sunt absurde pentru că, prin formularea lor, implică o ipoteză cu care cel întrebat nu este câtuși de puțin de acord. Un caz tipic ar fi „De ce îl urăști pe Dumnezeu?”. Cum ar putea un ateu să urască un cuvânt? Pentru el dumnezeu este doar atât, un cuvânt, fără niciun soi de acoperire în realitate. Poți avea sentimente față de o persoană, nu poți avea față de năluca din mintea cuiva. Poți, cel mult, să ai opinii despre persoana care are acele năluciri, dar nu despre halucinația în sine.

5. Unele întrebări folosesc sintagme improprii, alăturări de termeni care nu au sens împreună. Caz clasic: „De ce ai ales să fii ateu?” sau varianta “De ce nu încerci să crezi în Dumnezeu, și dovezile vor veni de la sine?”. Există aici o combinație improprie între termeni precum a alege, sau a încerca, pe de o parte, și termenul a crede, pe de altă parte. Cei din prima categorie (aleg, încerc) implică un element volițional, o hotărâre a individului, care este însă incompatibilă cu a crede o propoziție ca fiind adevărată sau falsă. Luând o afirmație oarecare, să zicem „apa de robinet vindecă malaria”, părerea pe care o ai despre veridicitatea ei este generată automat, involuntar, pe baza datelor de care dispui și a modului în care raționezi. Ceea ce crezi despre proprietățile curative ale apei de robinet nu poate fi schimbat la comandă, sau printr-un soi de efort volitiv. Se poate schimba doar dacă afli lucruri noi, care să-ți contrazică vechea opinie, sau dacă se modifică în mod fundamental creierul tău și începe să judece altfel. O întrebare de tipul „de ce nu vrei să crezi că apa vindecă malaria?” este un nonsens, pentru că aici nu a vorba de a dori sau a nu dori. În clipa în care intervin date care să te convingă că această cură funcționează, ceea ce crezi se va schimba automat. M-am referit la aceste lucruri într-un articol precedent.

6. Numeroase întrebări teiste suferă de o circularitate ascunsă, în special cele cu substrat teleologic. De exemplu,  la întrebarea „De ce existăm noi, oamenii?”, pusă de un teist, un răspuns evoluționist care să se refere la modul în care au apărut ființele umane va fi întotdeauna considerat nesatisfăcător de cel care a întrebat. Și asta pentru că el formulează întrebarea în sens teleologic, ca scop – care este scopul pentru care existăm. Însă, a accepta faptul că oamenii au apărut cu un scop, automat implică faptul că există o entitate capabilă de scopuri, una care a programat/inventat/fabricat oamenii pentru un anumit scop al său. Ori, ateul susține exact opusul, faptul că o asemenea entitate nu există, ca urmare nu există un scop al apariției omului. Teistul care spune ceva de genul „Bine, am înțeles, nu crezi în dumnezeu, totuși, care este după tine scopul existenței oamenilor?” intră în domeniul absurdului, nerealizând că acea întrebare nu poate avea răspuns pentru ateu. Este exact ca și cum ai acuza o persoană nevinovată de furt, și i-ai adresa întrebarea „Bine, am înțeles, nu ai furat mașina, dar la ce-ți trebuia, că doar mai ai una?”. M-am referit mai pe larg la obsesia teleologică și cât de copilăroasă este ea într-un post precedent.

Se observă cu ușurință că unele întrebări se încadrează simultan la mai multe puncte din cele de mai sus.

Pe de altă parte, există și categoria opusă, întrebări cât se poate de pertinente și logice pe care unii le consideră absurde. Iată câteva exemple:

(a) Un ateu ar putea întreba „De ce nu-l distruge Dumnezeu pe Satana?”, la care uneori teistul răspunde „ce sens are întrebarea ta, din moment ce tu nu crezi că există aceste entități?”. Situații similare se întâlnesc când ateul pune alte întrebări legate de contradicții biblice, sau proprietățile incompatibile ale lui dumnezeu, sau problema răului ș.a.m.d.. Toate acele întrebări sunt valide, chiar dacă (sau tocmai deoarece) ateul nu crede că poziția exprimată de religia respectivă este sustenabilă. Practic, se folosește de metoda reducerii la absurd. Intră în cadrul de referință al teistului, îi acceptă acestuia propozițiile de pornire, și arată că se ajunge la o absurditate, lucru care confirmă faptul că punctul de pornire a fost eronat.

(b) Am avut chiar pe blog un user care susținea că întrebarea „Există sau nu dumnezeu?” este absurdă, deoarece nu putem face afirmații despre entități transcendentale, situate în afara posibilității de investigare. Întrebarea este însă cât se poate de pertinentă, atâta vreme cât acea entitate transcendentală este definită ca având un efect observabil asupra universului în care trăim. Prin studierea modului în care se comportă acesta, confirmăm sau infirmăm interacțiunea respectivă. Am dat și o analogie aici.

(c) De multe ori teistul îi reproșează ateului lipsa de sens a întrebărilor legate de moralitate. Spre exemplu, întrebarea ar putea fi „Cum se împacă ideea unui dumnezeu iubitor/bun/just cu genocidul din VT?”. Sau s-ar putea referi chiar la moralitatea dubioasă pe alocuri a lui Iisus. Replica teistului este ceva de genul „Cum poate susține ateul că actul cutare este imoral, din moment ce el nu are o bază obiectivă pentru a aprecia ce este moral sau imoral?”. Greșeala este atât de comună, încât nu cred că am văzut vreo dezbatere în care să nu fie folosit acest „argument”. Teistul pleacă de la axioma că doar cărțulia sa sfântă sau dumnezeul în care crede el oferă platforma pe baza căreia s-ar putea decide ceva ca fiind moral sau imoral. Premisa respectivă este, evident, greșită. Baza moralității este o acumulare socială parțial condiționată evoluționist. Recomand pentru detalii cele două articole pe care le-am scris pe această temă (partea I și partea a II-a).

(d) Când ateul întreabă cum este posibil ca Dumnezeu să aibă proprietăți contradictorii, de exemplu: „Cum poate Dumnezeu să fie drept/just și iertător în același timp, din moment ce iertător implică uneori să nu fi just?”, sau când pune întrebări legate de paradoxurile insurmontabile care rezultă din analiza omnipotenței, omniștiinței și omnibenevolenței divine, din nou unii au pretenția că întrebările sunt absurde. De ce? Pentru că logica noastră nu ar fi aceeași cu a lui Dumnezeu, ca urmare o contradicție din lumea noastră nu e necesar contradicție în lumea sa. Spus mai simplu, încurcate sunt căile Domnului. Acest punct de vedere nu ține, pentru că termenii folosiți sunt definiți ca atare în limbajul nostru, din sistemul nostru de referință, și contradicția apare tot în interiorul sistemului nostru de referință. Ca analogie, dacă ne referim la o lume plană, suma unghiurilor unui triunghi este de 180 de grade. Un triunghi așezat pe o suprafață curbă are, într-adevăr, o altă sumă a unghiurilor (pot fi și 3 unghiuri drepte bunăoară). Însă dacă în lumea PLANĂ apare o sumă de 3 unghiuri diferită de 180 contradicția este certă,  acela nu poate fi un triunghi plan, pentru că întregul concept este definit și analizat în acea lume. Ca urmare contradicția logică este prezentă și reală, indiferent de ce face ipoteticul duh în lumea sa, deoarece noi ne referim la proprietățile exprimate de el în lumea noastră.

Lista rămâne deschisă la ambele capete – atât întrebări lipsite de sens (pe care unii le consideră OK), cât și întrebări pertinente (pe care unii le consideră lipsite de sens). Dacă prin comentarii apar exemple interesante le voi adăuga la articol.

Popularity: 32%

1. Din nou despre agnosticism
2. Credinciosul Mihnea Măruţă – analiză pe text
3. Ce ne facem cu reglajul fin?
4. Dovedeşte că nu există!
5. Unul dintre instrumente?
6. Pentru ca să alunece sania lui Moş Crăciun