Un copil își duce mâinile la spate și te întreabă: ghici ce țin în ele?

Indiferent ce răspuns ai da, invariabil va spune că ai greșit, e cu totul altceva. Şi dacă ghicești că nu ține nimic, va nega la fel de vehement. Nu are rost nici măcar să te dai bătut și să-l rogi să-ți spună sau să-ți arate chiar el. Nu o va face, se va rezuma doar la a spune că nu ai dreptate. Uneori îți va spune că, de fapt, nici el nu știe ce e, dar e ferm convins că trebuie să fie ceva acolo.

Pentru un ateu imaginea de mai sus e cât se poate de sugestivă. Este ceea ce fac o parte din teiștii-deiștii-panteiștii moderni, să le spunem latura mai “educată”. Ţin cu dinții de conceptul de deitate, însă refuză cu obstinație să dea o explicație comprehensibilă a ceea ce înțeleg prin acel termen. Evident, nu e un bătrânel bărbos, nu e tiranul biblic, nu e nici fiul său, nu e o imagine antropomorfă de nici un soi. Este un ceva care se definește doar prin ceea ce nu este. În discuțiile cu asemenea persoane este inutil să vii cu argumente istorice, filozofice, științifice, logice sau de oricare natură cunoscute minții umane, pentru simplul motiv că interlocutorul va spune că ele nu se aplică dumnezeului la care se referă ei. Care dumnezeu? Nu știm, nu ni se spune.

Premisa oricărei discuții coerente este definirea termenilor cu care operezi. Nu poți discuta despre “vlshpawh” și spune că acesta NU este așa, NU este pe dincolo, NU este nici X, nici Y … dar există. Cum ai putea ataca poziția unui asemenea individ, și cum altfel l-ai putea clasifica decât incoerent sau ilogic, în cel mai bun caz?

Critica poate părea dură, însă este necesară, pentru că acești indivizi nici măcar nu realizează absurditatea poziției lor. În cazul cel mai fericit, ți se va servi o bălmăjeală neinteligibilă în care se amestecă mecanica cuantică, cu materia-energia neagră, conștiința universală, energia ondulantă, vibrația, esența lucrurilor și alte noțiuni care duc la un ghiveci absolut. Vorba aia, amețește-i doamne :smile: . Limbajul pompos, pretențios, pseudoștiințific și mistic nu poate ascunde faptul că nu există nici un soi de concept coerent, cu atât mai puțin unul care poate fi analizat sau demonstrat. Pe de altă parte, e ușor de înțeles cum au ajuns la poziția respectivă, așa ridicolă cum e. Este doar o continuare logică a unui proces cunoscut drept “God of the gaps”, dumnezeul care se ascunde în golurile cunoașterii.

Viziunea asupra ideii de divinitate s-a tot schimbat de-a lungul timpului, și asta nu datorită unei revoluții pornite din interior, ci numai și numai datorită bobârnacelor date de realitate. Totuși, se pare că pentru unii, indiferent cât i-ai scutura, dorința de a crede niște lucruri absurde este prea puternică. Pe vremuri, zeii se aflau aici, printre noi, aveau puteri magice și erau răspunzători de fenomenele naturale. Ei locuiau dincolo de munte, unde tribul încă nu ajunsese în escapadele de vânătoare. Dar… când am ajuns să ne uităm acolo, zeii erau lipsă la apel. Atunci au fost ridicați pe vârful munților. Trăiau în Olimp, în apartamente luxoase. Coborau din când în când, făceau miracole, ba se mai și împerecheau cu oamenii uneori. Legendele circulau din gură în gură, crescând în amploare și elemente magice. Dar … ne-am suit pe munți și zeii nu erau acolo. Atunci i-am suit și mai sus, în ceruri. Noul refugiu a fost distrus de telescopul lui Galileo, și Newton a arătat că mișcarea corpurilor cerești nu avea nimic magic în ea. Treptat, dumnezeu nu a mai avut loc nicăieri în lumea fizică, așa încât astăzi misticii încearcă cu disperare să-l plaseze pe undeva pe la nivel cuantic, eventual în afara spațiului, timpului și a orice altceva.

Înțelegerea pe care o avem asupra minții umane crește pe zi ce trece. În prezent vedem cum prin folosirea unui câmp magnetic sau a unor electrozi se schimbă modul în care operează întregi rețele neuronale, și rezultatul pe care îl are asupra modului de gândire al individului respectiv. Experiențele subiective religioase și judecățile morale pot fi schimbate printr-o simplă apăsare pe un buton! Nu numai că nu vedem minți care să nu aibă un substrat material, ci chiar începem să înțelegem modul în care acel substrat creează ceea ce denumim minte. În viitorul nu prea îndepărtat vom înțelege modul în care acel substrat material creează iluzia și credința în existența minții, și cu asta dualismul ia sfârșit. Iar de acolo mai este doar un pas până la dispariția ideii de minte supranaturală, imaterială. Dumnezeu ar avea nevoie de tare mult țesut cerebral sau circuite siliconice pentru a funcționa.

Între dumnezeul de alaltăieri care se distra pe vârful muntelui, cel de ieri care era creatorul și garantul curcubeelor – în prezent înțelese ca un simplu fenomen de refracție, și dumnezeul moderniștilor de astăzi care se ascunde în subparticule sau dark matter, diferența este doar faptul că cel din urmă încă nu a fost demascat drept o altă gogoașă. Dacă istoria și bunul simț ne învață ceva, este evident că și acest dumnezeu va lua calea celor de dinaintea lui, spre coșul de gunoi al unui tip de gândire provenit din copilăria homo sapiens.

Popularity: 23%

 

Articole similare (listă generată automat)

  1. Dovedeşte că nu există!
  2. Credinciosul Mihnea Măruţă – analiză pe text
  3. Kalam-itatea se chema Rex (partea I)
  4. Ce ne facem cu reglajul fin?
  5. Credincioşii s-au supărat pe Hawking
  6. Obişnuirea cu absurdul (II)