Prin filtrul raţiunii

Prezentul post se constituie într-un răspuns amplu adresat unui comentariu și el destul de elaborat. În mod normal, răspund unui comentariu printr-un alt comentariu, însă voi face o excepție de această dată. Am trei motive.

Unul ar fi acela că autorul a folosit un limbaj civilizat și s-a străduit să prezinte un punct de vedere pro-teist fără a recurge la citate biblice, fără invective, fără amenințări cu iadul – lucru care a ajuns să mă surprindă plăcut atunci când sunt abordat de asemenea indivizi. Am impresia chiar că s-a străduit să fie rațional în cele spuse, ceea ce înseamnă că realizează că este singurul mod în care poți explica ceva sau convinge pe cineva de vreun lucru. De altfel, o spune și el. Nu neagă importanța rațiunii, dar își imaginează că există și alte metode, pe care le numește para-raționale, de aflare a adevărului.

Al doilea motiv este că acesta este ultimul meu post, și ca urmare nu strică să revin asupra uneia dintre temele principale pe care le-am abordat.

Al treilea motiv este însă cel mai important. Este pusă la îndoială temelia pe care mi-am construit imaginea pe care o am despre Univers și modul în care-l putem investiga, ideea care inspiră și titlul blogului în sine. În articolul de la care a pornit cel care a postat mai sus am prezentat motivele pentru care metoda empiric-rațională este singura metodă de cunoaștere. Am să-mi permit să mă citez cu nerușinare – concluzia articolului era următoarea:

Rațiunea nu este doar un instrument din multiplele instrumente care ne stau la dispoziție pentru a înțelege lumea înconjurătoare. Este unica unealtă pe care o avem, singura cu care putem opera dacă nu dorim să ne autoamăgim. Sau, așa cum spune Howard Robinson:

The only alternatives to thinking with reason are thinking unreasonably and not thinking.

Acum voi trece la textul propriu-zis al mesajului.

Nu stiu daca realizati, dumneavoastra si micii entuziasti care comenteaza la aceste articole, ca dumneavoastra ati ajuns la concluziile prezentate aici, in articolul de mai sus, printr-o serie de argumente circulare si sofisme.

Început promițător. Să vedem dacă ni se spune și care ar fi acelea.

In esenta, spuneti aici doua lucruri:
1. Cunoasterea rationala este singurul mod valid de ajungere la concluzii valide.
2. Mai general,bazandu-ne pe aceasta unica metoda valida, Dumnezeu si problemele de natura spirituala nu exista (sau in cel mai bun caz nu sunt dovedite de nimic, dar in esenta tot acolo duce).

La punctul 1 – da, exact asta spun, însă trebuie definit termenul de concluzii valide. Pentru mine validitatea este corespondența cu realitatea obiectivă, și metoda empiric rațională este singura care funcționează pentru a descrie modele aplicabile și cu putere predictivă asupra acestei realități. La punctul 2 – metoda rațională nu dovedește că nu ar putea exista o oarecare entitate despre care nu știm nimic, sau alte dimensiuni, sau alte universuri despre care nu știm nimic. Tot ceea ce spun este că, dacă cineva susține că ar exista așa ceva, trebuie să vină cu argumente de această natură, empiric rațională, și nu cu argumente bazate pe alte metode de genul credinței. De ce? Pentru că acele metode nu au fost capabile niciodată să facă predicții care să se confirme. Și atunci de unde știm că sunt corecte, că funcționează?

Sunt nevoit să recurg la descrierea unui model de bază pentru a risipi confuziile. Să presupunem că cineva face următoarea afirmație: folosind metoda M am aflat despre existența unui anumit fapt, F. Cum putem aprecia adevărul spuselor sale?

a) Cazul cel mai fericit (dar și cel mai comun) este acela în care se poate experimenta de către oricine existența acelui F, și de asemenea se știe despre metoda M că funcționează, pentru că are un track record foarte bun, a descoperit o mulțime de lucruri în trecut care s-au adeverit. De exemplu, folosind metoda pe care o denumesc „adunare” susțin că dacă pui două mere într-un sac în care mai sunt trei mere, în acel sac se vor găsi 5 mere la final. Oricine poate verifica adevărul concluziei că există 5 mere, făcând experimentul. Și oricine cunoaște validitatea metodei pe care am denumit-o adunare, din mii și mii de exemple. Când înțelegem metoda, și rezultatul este și el verificat, lucrurile sunt clare.

b) Un al doilea caz ar fi acela în care avem cunoștință doar despre metoda M că este corectă, și deocamdată nu avem confirmarea unui anumit fapt F la care se ajunge folosind acea metodă. Spre exemplificare, folosind metoda spectrometriei putem determina faptul că o anumită stea conține în majoritate hidrogen și heliu. În acest caz nu putem verifica faptul în sine, în mod direct, la fel cum numărăm cele 5 mere din sac. Și asta pentru că nu am ajuns pe vreo stea, să luăm hidrogen în eprubetă. În schimb putem spune cu o foarte mare probabilitate că steaua conține hidrogen și heliu, pentru că metoda spectrometriei s-a dovedit ca fiind corectă de fiecare dată când a fost testată, și înțelegem modul în care funcționează. Așadar, dacă știm că avem o metodă bună, putem avea încredere în faptul că rezultatul dat de ea este unul real.

c) Al treilea caz este cel în care constatăm că prin folosirea unei metode pe care nu o cunoaștem sau înțelegem se ajunge la rezultate corecte. Spre exemplu, Semmelweis a observat un lucru interesant: în maternități simpla spălare pe mâini cu o soluție (despre care astăzi știm că are efect puternic antiseptic) duce la scăderea masivă a febrei puerperale, care făcea ravagii acum 200 de ani. Faptul în sine era constatat, demonstrat, însă nimeni nu înțelegea metoda, pentru că încă nu se știa de existența microorganismelor. Cu toate acestea, deși nu înțelegeam metoda și modul în care funcționează, era de presupus că metoda era corectă, pe baza rezultatelor constant bune.

d) Ceea ce propun teiștii este însă o a patra categorie. Ei vin cu o metodă despre care nu știm să funcționeze (nu are track record pozitiv ca spectroscopia), și nici nu are vreun fapt dovedit ca rezultat (așa cum este reducerea masivă a mortalității după spălatul pe mâini). Lipsește și metoda, lipsește și faptul, și cu toate astea ni se pretinde că ar fi o poziție corectă și justificată. Nu este. Nu poți stabili că există un lucru nedovedit, folosind o metodă la rândul ei nedovedită. Te afli exact în poziția pacientului Cruciulescu. Pentru ca propunerea teistă să poată fi luată în serios, ar trebui fie să ne prezinte un fapt F verificabil ca fiind corect, fie să ajungă la concluzia existenței acelui F folosind o metodă dovedită deja ca fiind eficientă. În schimb, pretenția acestor indivizi este ca un om rațional să înghită pur și simplu la pachet faptul că ar exista niște metode supranaturale prin care ei (teiștii) au descoperit niște chestii supranaturale.

In al doilea rand, dualismul pe care il propuneti aici- ratiunea vs credinta- este un dualism fals, mai exact ati opus ratiunii o tinta falsa.

Nu am opus câtuși de puțin o țintă falsă. Sute de milioane de oameni pretind că știu anumite lucruri pe baza credinței. Pentru ei, credința este o metodă de cunoaștere. Unii „știu” că a înviat Iisus. Alții știu că Pământul are 6 mii de ani. Alții știu că după moarte vor chefui cu îngerii. Alții știu că îi așteaptă un harem de virgine. Alții știu că ceva din ei numit suflet va trăi o nouă viață într-un alt corp. Alții știu că embrionul are suflet, și nu ne lasă să lucrăm cu celulele alea, pentru a produce terapii care cândva vor salva milioane de vieți. Alții știu că un duh ceresc este împotriva prezervativelor, și din cauza știutului lor mor oameni de SIDA prin Africa. Și sunt într-atât de convinși de aceste lucruri încât de mii de ani se omoară între ei pentru a dovedi că halucinația lor e mai adevărată decât a idioților cu alte credințe. Unii chiar își pun dinamită la brâu sau intră cu avionul în clădiri făcând apel la halucinația proprie și așteptând cu nerăbdare clipa următoare în care se vor trezi în paradisul despre care, desigur, știu că este adevărat, folosind aceeași metodă, a credinței.

Acum, argumentatia potrivit careia “ratiunea” ar fi unicul mijloc de cunoastere este una circulara. Cum ajungeti la concluzia ca acest lucru este adevarat? Printr-un act de….credinta.

Care credință? Credință este să susții ceva în lipsa dovezilor. Dacă cineva îmi prezintă un rezultat corect folosind o altă metodă, voi accepta că și acea metodă este corectă. Problema este că nu poate să-mi dea nici rezultatul, nici metoda, regăsindu-se la punctul d) de mai sus. Un argument rațional se prezintă sub forma ipoteză ==> mecanism rațional ==> concluzie. Iar acea concluzie este verificabilă independent, nu poate fi vorba de circularitate. Asta este esența cunoașterii. Circularitate este următoarea: dumnezeu există pentru că scrie în biblie, iar biblia este adevărată pentru că e inspirată de dumnezeu.

“Ecuația de gradul doi se rezolvă la fel și la Vaslui, și la Katmandu, și astăzi, și acum 100 de ani, și peste 100.” Cu alte cuvinte doar ceea ce este vizibil, in egala masura si fara nicio diferenta, tuturor, poate fi considerat adevarat. (argument cantitativ, cu apel la majoritate)

Nu, domnul meu, rezolvarea este corectă nu pentru că majoritatea o acceptă, ci pentru că folosind formula respectivă ajung la un x1 și x2 pe care dacă-i înlocuiești în ecuația inițială … ce să vezi … se verifică. Tocmai acest lucru îl spune fragmentul pe care l-ați citat, faptul că atunci când un lucru este confirmat de realitate, când se verifică, nu are nicio importanță zona geografică sau perioada istorică. Nu se mai pune problema de majoritate, nu contează cine sau câți au habar de acel lucru, sau ce păreri au. Confirmarea este cea care îi dă valoarea de adevăr. Este exact opusul gândirii de tip teist, care recurge frecvent la argumente de acest tip (suntem mai mulți ăia care credem, deci trebuie să fie corect).

Permiteti-mi sa va corectez. In aparenta lor, cea ma exterioara si cea mai vizibila, traditiile spirituale ale lumii se contrazic intre ele sau vorbesc despre lucruri diferite. In realitate, oricine studiaza cu atentie si seriozitate aceste traditii va putea realiza unitatea, radacina comuna din care toate pornesc. Unitatea si similaritatea la nivel de simbolistica, mitologie, experiente ale diversilor adepti, concluzii cu privire la Divinitate, toate acestea sunt legate intre ele, sunt identice, din Scandinavia pana in Mesopotamia, din America de Nord pana in Extremul Orient, de la Indieni pana la ce a mai ramas din civilizatiile mezoamericane. Toate aceste similitudini nu se pot explica altfel decat printr-o radacina esentiala comuna, avand o natura independenta de simple observatii de ordin sociologic, istoric sau psihologic. Diferentele si “contradictiile” de care vorbiti nu sunt decat formele diferite in care aceste esente sunt imbracate, in functie de predispozitia si capacitatea de intelegere a diverselor civilizatii din diferitele momente istorice si geografice.

Exemplu tipic de gargară teistă. Diferențele sunt URIAȘE și INCOMPATIBILE. Ce legătură există între zeii Olimpului și Mahomed? Ce legătură este între șamanism și Thor? Dumnezeul unic al evreilor cum se împacă cu politeismul hindus? Este Mahomed profetul lui dumnezeu? Dar Joseph Smith? Ne reîncarnăm? … Mai pot adăuga vreo 20.000 de întrebări aici, să vezi cât de unitare și similare sunt credințele.

Sigur că există și câteva elemente comune. Acestea derivă, pe de o parte, din faptul că multe religii s-au inspirat din altele cu care au venit în contact, religii mai vechi. Au preluat și modificat o parte a basmului. Pe de altă parte, derivă din trăsăturile generale ale psihicului uman care predispun spre așa ceva. Oamenii sunt niște animale care au devenit conștiente de propria lor efemeritate, și și-au construit un mecanism de apărare, ca să nu cadă pradă depresiei (probabil că moartea nu e finalul …). Oamenii sunt animale curioase, și atunci când nu au un răspuns preferă să inventeze unul (plouă că așa a hotărât zeul ploii …). Oamenii sunt animale cu un simț dezvoltat al recunoașterii modelelor, și care fiind hiperactiv duce la false recunoașteri. Pentru că e mai bine să ți se pară că o creangă e un prădător, decât să crezi că prădătorul e o creangă. Dar mecanismele sunt mai multe și foarte interesante. Dacă interesează pe cineva, pun și un link cu o prezentare excelentă pe această temă.

Nu, toate se apropie de cunoasterea lui Dumnezeu intr-un grad mai mic sau mai mare, iar exclusivismul pe care unele doctrine ajung sa-l pretinda (crestinismul si islamul cu prisosinta) este rezultatul aceleiasi confuzii pe care si dumneavoastra o faceti: confundarea formei cu esenta- mai pe scurt- degradarea acelor doctrine si degenerarea lor in aparente pur exterioare.

Oare? În ce anume constă acea esență? Ia să încercăm să păstrăm doar ceea ce este comun tuturor religiilor. Să eliminăm forma, adică tot elementul narativ. Pentru că sunt dumnezei diferiți, cu istoric diferit, cu personaje diferite, cu fapte diferite, cu pretenții diferite etc.. Care ar fi „esența” care rămâne? Zero. Doar niște fabulații explicate foarte clar de modul în care acționează anumite predispoziții și biasuri cognitive umane – o parte prezentate excelent în materialul video de mai sus.

Insa ceea ce nu realizati este ca adoptand acest pozitivism rigid nu ramanem decat cu cele mai superficiale si mai exterioare reprezentari ale lumii, scapandu-ne exact lucurile cele mai interesante si mai relevante. Este exact ca si cum am spune ca putem cunoaste natura unui om doar prin infatisarea fizica, gesturile, cuvintele si actiunile sale exterioare, neluand in niciun fel in considerare faptul ca natura unui om este, in cea mai mare parte, compusa din elemente inaccesibile simturilor (fie ca ne referim doar la cele mai banale- emotii si sentimente), deci “ascunse” analizei si experimentului.

Dar eu nu discut despre „natura unui om” – whatever that means. Eu discut despre Univers, despre legitățile sale, nu despre ce-l emoționează pe Gigel. Există psihologi pentru așa ceva. Ce legătură au trăirile interioare ale unui individ, la care nu avem acces în mod direct, cu felul în care funcționează Universul? Însă ne spune factorul subiectiv uman ceva despre electroni? Despre Big-Bang? Despre cum s-a format sistemul solar? Despre ce se petrece după ce moare individul?

Nu este nicidecum vorba de o “cunoastere in general” aici, ci doar de o cunoastere experimentala, contingenta, care se refera doar la cele accesibile simturilor. Insa pentru dumneavoastra aceasta este singura posibila. Pentru a ajunge la o astfel de concluzie acceptati ca un dat faptul ca doar ceea este accesibil simturilor este adevarat. Cum faceti asta ?

Pentru că nu am cunoștință de vreo altă metodă care să ofere informații pertinente despre lumea exterioară. Revenim la discuția inițială – trebuie să existe fie confirmarea obiectului, fie a metodei. Cunoașterea se referă la acea realitate exterioară. Nu spune nimeni că rațiunea sau metoda științifică explică perfect de ce Vasile se simte mai bine când ascultă muzică populară și Gheorghe când ascultă jazz (deși dacă am cunoaște perfect constituția lor genetică și istoricul personal am avea explicația, tot de ordin științific). Lumea exterioară însă nu poate fi cunoscută altfel decât prin simțuri. Evident, nu neapărat direct, ci poate fi mediat. Eu pot citi rezultatul unei măsurători efectuate de un aparat. Și dacă un alt coleg, sau alți doi colegi, sau 1000 se uită, cu toții văd și raportează același rezultat. Înseamnă că e foarte probabil că nu halucinăm. Din moment ce cu toții vedem același lucru este clar că el există. Însă în cazul credinței, fiecare e cu halucinația lui, în funcție de zona geografică și timpul în care a trăit. Simțurile sunt singura metodă de interacționare cu lumea exterioară. Informația provenită prin acestea poate fi procesată, analizată, se pot trage anumite concluzii, se pot formula scenarii mentale … însă pentru a confirma corectitudinea ipotezei trebuie un feed-back din nou. Trebuie văzut dacă lumea într-adevăr a reacționat așa cum te așteptai tu, conform analizei tale mentale. Acesta a fost uriașul câștig adus de metoda rațională. Așa ne-am dat seama că un lucru „evident” timp de secole, precum acela că o bilă de 10 kilograme cade mult mai repede decât una de 1 kilogram … era fals. Așa ne-am dat seama că forma plată a Pământului era un fals. Așa ne-am dat seama că orbitele planetelor nu sunt perfect circulare. Așa ne-am dat seama că ne înrudim cu celelalte vietăți. Tot ceea ce știm știm pentru că am avut curajul să testăm predicții.

Acum, desigur, poate vorbiți despre o cunoaștere interioară. A te cunoaște pe tine însuți. Să-ți înțelegi slăbiciunile, dorințele, limitele etc.. Acesta în principiu nu este obiectul științei. Însă nu este nici al religiilor. Ba chiar mai mult, odată cu progresul științei din ce în ce mai mult înțelegem motivele pentru care avem fie genetic, fie ca urmare a mediului, anumite predispoziții, anumite caracteristici individuale. Psihicul uman este foarte complex, de acord, însă nu văd ce legătură are asta cu niște explicații puerile despre lumea înconjurătoare, provenite din copilăria omenirii. Nu am absolut nimic împotriva încercării de a te cunoaște mai bine, împotriva stărilor de visare, împotriva meditației, împotriva încercărilor de a te autodisciplina sau orice altceva dorești să faci cu propria ta existență. Am o problemă serioasă atunci când în urma unor bolboroseli interioare din mintea ta ai pretenția că ai accesat cine știe ce realități paralele și ne explici nouă cum e de fapt treaba cu lumea înconjurătoare.

Din moment ce nu ati luat un contact efectiv cu metode suprarationale de cunoastere, nu va puteti exprima altfel asupra gradului lor de adevar decat prin credinta.

Care metode supraraționale de cunoaștere? Denumiți una, și un rezultat obținut de ea. Dați-mi un singur exemplu de lucru pe care omenirea l-a aflat folosind aceste metode supraraționale. Care este metoda, și ce anume a descoperit ea?

Eu cred sincer că nu realizați cât de aberantă este poziția pe care o susțineți. Poate dacă vă dau un exemplu veți înțelege. Să presupunem că vine o persoană care susține că prin rostirea unui anumit ritual magic în mintea sa reușește să schimbe polii magnetici ai unei planete dintr-o oarecare constelație. Aveți nevoie de credință ca să-l ignorați? Vă întreb pentru că de asta ne acuzați pe noi, că apelăm la credință pentru a respinge pretențiile unui asemenea ins. Nu este evident că ignorarea este cauzată de faptul că lipsește atât dovada faptului în sine (nu putem verifica dacă s-au inversat polii acelei planete), cât și dovada faptului că metoda (incantațiile magice) are vreun efect? Dacă am putea măsura magnetismul acelei planete și am constata o schimbare când se screme individul nostru, ar trebui să acceptăm că metoda lui funcționează. Dacă am cunoaște din experimente anterioare că niște fraze rostite mental pot schimba obiectele din exterior, am putea accepta ca posibilitate că polii s-au inversat. Însă în cazul credințelor lipsesc AMBELE. Degeaba ar veni omul cu o carte în care recomandă fraza magică de inversare a polilor. Degeaba ar veni cu încă 20 de indivizi care și ei au simțit în interiorul sufletului lor că polii s-au schimbat. Degeaba vin 1000 care spun că viața lor s-a schimbat mult în bine de când au început să creadă că au schimbat polii planetei îndepărtate. Dacă sunt doar vreo câțiva îi trimiți la Psihiatrie. Dacă sunt câteva mii și se autodenumesc religie, hopa … dintr-o dată merită respectați și se cheamă că fac spiritualitate. Să nu te prăpădești de râs?

Daca in apararea dumneavoastra veti aduce argumentul ca ati citit diversele texte spirituale ale omenirii si ca nu v-ati ales cu nimic de pe urma lor, trebuie sa va ganditi la modul in care le-ati abordat.

M-am ales cu ceva, cum să nu. Unele pilde chiar mi-au plăcut. Unele idei mi-au plăcut. Altele m-au scârbit de-a dreptul. Altele m-au întristat. Cele mai multe m-au făcut să zâmbesc, realizând uriașa naivitate și înapoiere a celor care le-au scris. Nu ură, doar amuzament, așa cum râzi de naivitățile unui copilaș. Dar ce legătură au toate acestea cu credința sau cu supranaturalul? Există o mulțime de opere literare sau de filme din care m-am ales cu mult mai mult. Însă acelea acceptă că sunt ceea ce sunt. Basmele religioase pretind că sunt altceva. De acolo vine problema.

Asadar, “studiul” acestor texte s-a rezumat, pentru dumneavoastra la o simpla lectura, in care fiecare cuvant si fraza este luata in sensul ei cel mai propriu si mai grosier, la fel cum ati fi facut daca ati fi citit un simplu articol de ziar. Ori toate aceste texte vorbesc, intr-un fel sau altul, despre intelegerea lor “cu ochii si urechile inimii”, cu alte cuvinte intr-un mod interior, prin intelegerea sensurilor simbolice. Este evident ca a lectura o doctrina spirituala precum o revista nu poate conduce, in niciun fel, la intelegerea lor.

A folosi mantia asta răsuflată cu numele de „spiritual” nu ajută la schimbarea sensului cuvintelor din textul original. Mi-este greu să cred că nu realizați ce se petrece cu toate aceste texte religioase de sute de ani încoace. Inițial totul era cât se poate de real, narativ. Șarpele șarpe, potopul potop, 7 zile 7 zile, virgină virgină, Adam și Eva reali, mers pe apă mers pe apă, înviere înviere ș.a.m.d.. Așa au fost scrise de primitivii care le-au imaginat, așa au fost înțelese de toată lumea. Pe măsură ce știința a dat cu tifla rând pe rând acestor aberații, în încercarea disperată de a nu dispare ca tagmă, teologii au inventat fel de fel de justificări, trecând din ce în ce mai mult capitole și evenimente în sectorul metaforă, simbol și așa mai departe. Și atunci se pune întrebarea simplă – dacă se scot din acele texte toate elementele despre care știm astăzi că nu sunt adevărate faptic, cu ce rămânem? Cu un roman de mâna a șaptea? Cu niște povețe care sunt în mare parte dizgrațioase?

Trecerea în categoria metaforă nu este cauzată de o înțelegere care a devenit brusc mai profundă. Exact la aceleași texte se uitau și strămoșii noștri, și nu vedeau nicio metaforă acolo unde vedeți Dvs. astăzi. Și asta nu pentru că erau mai proști. Oamenii de azi nu sunt mai deștepți decât cei de acum 700 de ani. Dar cunosc mult mai multe, sunt mult mai bine informați. Pretenția că textele cât se poate de clare nu ar spune ceea ce spun este cauzată de șuturile în poponeață luate progresiv de la singura cunoaștere existentă, cea științific rațională. Pentru destindere, iată versiunea clasică și cea în care crede catolicul modern (thanks Jerry Coyne!).

Asadar, dumneavoastra abordati ceea ce se recomanda a fi supra-rational (deci inaccesibil ratiunii si implicit stiintelor experimentale), cu mijloace strict rationale, destinate stiintelor experimentale. In alte cuvinte, respingeti posibilitatea existentei unor modalitati supra-rationale de cunoastere deoarece mijloacele rationale nu ne spun nimic despre ele. (Cum ar putea, din moment ce nu pot ajunge la ele?)

Am spus-o deja de mai multe ori. Resping pentru că lipsește atât un rezultat verificabil care să valideze metoda, cât și o metodă validă care să justifice pretinsul rezultat. Ca urmare este exact poziția celui care schimbă mental polii planetei de la milioane de ani lumină. Însă nu este doar atât. Există o problemă mult mai gravă. Toate acele texte pe care le denumiți spirituale conțin o multitudine de afirmații faptice, punctuale, legate de lumea asta reală, în care trăim. Și dacă anumite lucruri funcționează așa cum scrie acolo, sau dacă anumite lucruri s-au petrecut așa cum scrie acolo, se constituie în obiectul de investigație al științei. Acceptați faptul dovedit clar de genetica zilelor noastre că nu a existat un cuplu primar de oameni? Acceptați faptul că nu a existat un potop global? Acceptați faptul că generațiile biblice care duc la concluzia că universul are câteva mii de ani nu pot fi reale? Acceptați faptul că istoria nu consemnează uciderea primului născut în Egipt sau învieri masive ale morților, și ca urmare este extrem de improbabil ca așa ceva să se fi petrecut? Acceptați faptul că studiile dovedesc faptul că rugăciunea nu funcționează? Sunt sute de exemple pe care vi le pot oferi. Și atunci ce faceți? Fie negați știința, intrând în turma dezaxaților fundamentaliști, fie o acceptați și atunci aveți niște texte care sunt cel puțin parțial MINCINOASE. De unde știți care sunt pasajele corecte, și care sunt cele mincinoase? De unde știți că nu e totul o fabricație, dacă nu aveți o metodă independentă verificată pentru a afla adevărul? Nu realizați că nu faceți decât să păstrați ceea ce încă știința nu a dovedit drept mincinos, sau să puneți un înveliș protector și să-l botezați metaforă?

Deci, ratiunea este singura valida si cea mai buna deoarece alte mijloace sunt relevate de ratiune insasi ca fiind invalide, iar legitimitatea ratiunii in a se pronunta asupra valorii lor de adevar este data de faptul ca ratiunea este cea mai buna. (In alte cuvinte, o concluzia asumata din start ca fiind adevarata)

Nu. Nu se asumă nimic din start ca fiind adevărat. Se formulează o ipoteză. Rațiunea este validă pentru că duce la rezultate care se validează independent de metoda în sine. Rațiunea îmi spune că dacă pun o copertină opacă pe gazon, va muri în câteva zile. Cum verific? Pun copertina și aștept rezultatul. Se confirmă. Apare factorul exterior, apare confirmarea independentă, care sparge imaginarul cerc din mintea Dvs.. Cam care ar fi confirmarea faptului că pretențiile metodei supranaturale sunt corecte? Dați-mi un exemplu, cât de mic. Dacă te rogi la zeul potrivit trece cancerul? Hai să facem un studiu dublu orb, să vedem. Cu un dram de credință poți muta și munții din loc? Hai să vedem, mutați-i Dvs..

Cu alte cuvinte, pentru ca dumneavostra “nu recunoasteti” ceva, atunci acel lucru nu are nicio valoare. Deci daca nu vrei dumneavoastra, personal, sa fie adevarat, nu este. Asta da exemplu de credinta implacabila care sfarama orice obstacol intalneste in cale !

Nu are nicio valoare pentru că nu poate dovedi nimic, de-aia. Nu neapărat pentru că nu recunosc eu. Dumneavoastră ce părere aveți despre cel care schimbă polaritatea planetei de la distanță, cu puterea minții? Au valoare spusele sale, trebuie luate în serios? Considerați că dați dovadă de o „credință implacabilă” dacă-l trimiteți la plimbare? Sau ar trebui să-i facem un templu, sau să-i dăm un premiu pentru realizarea sa? De unde știm că a inversat polii? Pentru că și-a folosit puterea formulei magice mentale! De unde știm că formula funcționează? Pentru că a schimbat polii unei planete de la distanță! Asta este esența, fie că recunoașteți fie că nu. E suficient să schimbăm cuvintele. De unde știm că există dumnezeu? Pentru că avem această simțire lăuntrică a apropierii de El. De unde știm că simțirea interioară este o metodă validă de cunoaștere? Pentru că prin ea l-am descoperit pe dumnezeu!

Dumnezeu este si in lumea simturilor si in tot ceea ce, literalmente exista.

De unde știți ce anume este, cum ați aflat acest lucru, și ce dovezi aveți în sprijinul acestei teorii?

Insa nu se identifica, asa cum ar spune panteistii, cu acestea ci natura sa este transcedentala.

De unde știți care este natura sa, cum ați aflat acest lucru, și ce dovezi aveți în sprijinul acestei teorii?

Realitatea senzoriala nu este decat o fateta contingenta a divinitatii, deci studiile intreprinse pentru intelegerea chestiuniilor senzoriale nu pot decat, cel mult, sa releve modurile manifestarii lui Dumnezeu sub aceasta forma limitata, nu cunoasterea lui Dumnezeu.

De unde știți despre existența lui Dumnezeu și care sunt fațetele sale? Aveți acces la lucruri inaccesibile mie? Aveți niște simțuri speciale, pe care eu nu le am? Aveți niște mijloace de investigație proprii? Dacă vine cineva cu o altă teorie despre Dumnezeu și natura sa, cum dovediți că punctul său de vedere este greșit? Realizați că nu faceți decât să expuneți rodul imaginației Dvs. aici? Realizați că nu s-ar putea trăi într-o lume în care fiecare poate debita orice-l taie capul, fără a fi nevoit să justifice în vreun fel teoria sa?

Ceea ce mi se pare uimitor este că toți acești teiști nu numai că sunt convinși că există o entitate miraculoasă pe care o denumesc dumnezeu, însă fiecare în parte are și convingerea că știe și cum este acea entitate. Li se potrivește perfect imaginea unui grup de copilași care „știu” fiecare în parte că există Moș Crăciun, ba chiar mai mult, „cunosc” și culoarea șosetelor sale. Singura problemă este că unii cred într-o anumită culoare, alții în alta.

Astfel, logica circulara continua:

1. Daca Dumnezeu exista, atunci metoda stiintifica ne poate conduce catre el si ne poate releva natura lui.
2. Metoda stiintifica nu a scos la iveala nimic ce ar avea nevoie sa fie explicat de catre “ipoteza Dumnezeu”
3. “Ipoteza Dumnezeu” nu a fost dovedita
4. Dumnezeu nu exista

Depinde de ce anume înțelegeți prin ipoteza Dumnezeu. Am discutat pe larg despre această problemă de nenumărate ori pe blog, de exemplu în seria care începe aici. Dacă prin Dumnezeu înțelegeți acel personaj descris în Biblie, sau în alte lucrări scrise de oameni, el vine cu o carte de vizită. Se presupune că a făcut anumite lucruri, și că face anumite lucruri care se pot testa și au fost testate în parte. Au fost infirmate de știința modernă, ca urmare un asemenea personaj nu există. Asta ca să nu mai discutăm despre numeroasele contradicții interne ale Bibliei, despre ceea ce știm legat de originile sale și copiatul masiv din alte legende ale vremii etc..

Dacă însă vă referiți în modul cel mai vag cu putință la posibilitatea existenței unui agent creator oarecare, un soi de dumnezeu de tip deist, care nu interacționează cu lumea, atunci despre acela nu mă pot pronunța, pentru că nu putem investiga un tărâm complet separat de al nostru, care nu lasă urme și nu interacționează cu noi. Însă, exact cum nu pot spune că așa ceva nu există, la fel nu puteți nici Dvs. spune că ar exista. Și, mai important, din punct de vedere practic influența sa este zero. Ca urmare toată circoteca asta cu credința ar fi în orice caz complet inutilă.

Cine spune ca ratiunea nu este importanta vorbeste aberatii. Insa ratiunea (inca o data, asa cum este inteleasa azi), este doar un nivel intermediat pe scara posibilitatilor umane. Dedesubtul ei exista mijloace inferioare, dar desupra exista mijloace superioare, utilizabile in cunostinte de ordin superior.

De unde știți despre existența acelor mijloace superioare? Care sunt ele? Dumneavoastră le folosiți? Ce anume ați aflat cu ajutorul lor, dacă le folosiți? Cum dovediți că ce ați aflat este real, și nu doar rezultatul propriei autosugestii? Prin ce vă deosebiți de pacienții pe care-i văd relativ frecvent, și care susțin că sunt în contact cu guvernul extratereștrilor, sau că înțeleg limba cailor, sau că au amintiri de pe vremea când erau conducători de legiuni romane? Cum ați putea Dvs., folosind propriul sistem epistemologic, formula o regulă care să explice din ce cauză accesul acelui individ la limba cailor este imaginar (apropo, el crede cu tărie acest lucru, nu este o glumă!!), iar accesul Dvs. la supranaturalul mistico-woo-woo spiritual este OK? În clipa în care arunci la gunoi cerința de bun simț ca cel care face o afirmație să aducă niște dovezi în sprijinul ei ai deschis larg ușa tuturor nebunilor.

Ca să nu fiu înțeles greșit, întrebările de mai sus au o natură retorică. Nu există răspunsuri satisfăcătoare la ele. Și eu nu discut neapărat cu cel care a postat comentariul, ci comentez doar ideile exprimate de el, tipice pentru grupul din care face parte, acela al credincioșilor ceva mai dezghețați, categoria woo-woo de oraș.

Am să închei acest post cu un mesaj de ordin administrativ. Când am început să scriu acest blog, am avut ambiția să ajung la 50 de postări. Iată că tocmai am terminat-o de scris pe cea cu numărul 100. Este momentul potrivit să mă opresc. Am 3 joburi, o familie și o mulțime de hobby-uri, și nu am niciun fel de ambiție de a dovedi cuiva ceva online. Le mulțumesc tuturor celor care au intrat vreodată pe acest blog, și în special celor care și-au luat din timp să posteze. Nu voi șterge blogul, poate fi accesat în continuare, dar nu va mai fi actualizat. Oricine poate folosi orice material găsit pe acest blog în ce mod dorește, și fără a avea obligația de a indica sursa. Rog colegii care m-au pus prin blogrolluri să mă radieze, să nu ocup spațiu internautic degeaba. Succes tuturor!