Prin filtrul raţiunii

În Statele Unite exista de multișor o importantă felie nereligioasă a societății, însă a fost nevoie de revoluția spirituală denumită valul noului ateism pentru ca respectivii să realizeze că nu sunt atât de puțini și atât de izolați pe cât credeau. În Europa civilizată mișcarea este mai veche, dar mai puțin spectaculoasă. De câteva decenii există o îndepărtare lentă dar sigură de tot ceea ce înseamnă religiile tradiționale. Și semnele sunt că va continua, întrucât statisticile arată că tendința este mai pronunțată în rândurile tinerilor. Influxul semnificativ de musulmani nu pare a fi capabil să stopeze acest fenomen.

În acest context, nu surprinde succesul crescând pe care îl are un anumit tip de literatură, mai exact cărțile și articolele scrise de persoane care la un moment dat au fost profund religioase, și în prezent sunt în tabăra atee. Voi da doar două exemple mai cunoscute din numeroasele existente.

John W. Loftus a fost timp de 20 de ani un evanghelist american activ. A predat teologie, filozofia religiei, a scris cărți în care a apărat punctele de vedere creștine. Dar, în anii 90, a început, treptat, să-și pună întrebări. Fiind un tip inteligent, a avut curajul să citească și să studieze cu seriozitate argumentele raționale ale taberei adverse, trecând treptat în rândurile agnosticilor, și ulterior devenind un ateu în adevăratul sens al cuvântului. Nu orice ateu, ci unul extrem de activ. Am citit cartea sa Why I Became an Atheist, și în afara descrierii experienței personale emoționante, este probabil una dintre cele mai bine documentate critici la adresa creștinismului din câte am văzut. Având o foarte bună cunoaștere a teologiei creștine, pe care a predat-o ani de zile, precum și o pregătire de specialitate în domeniul filozofiei, plus experiența directă a contactului cu masele de creștini, Loftus aduce ceva în plus față de argumentele celor precum Dawkins. Nu întâmplător, este singurul cu care W. L. Craig, fostul său profesor (!!) refuză să aibă o dezbatere directă. Individul are și un blog cu numeroase articole interesante.

Un drum oarecum asemănător l-a urmat și Dan Barker, cunoscut nu doar prin cărțile sale Losing Faith in Faith și Godless: How an Evangelical Preacher Became One of America’s Leading Atheists, cât mai ales prin numeroasele apariții publice și dezbateri în care a fost implicat. Mie, sincer, îmi place mult, e un tip deosebit de calm, dar ferm pe poziții. Nu l-am văzut niciodată să-și piardă cumpătul în vreo discuție. Iată un scurt fragment dintr-un răspuns adresat lui Dinesh D’Souza, în care oferă analogia celor 101 condamnați în fața plutonului de execuție.

Însă în spatele acestor cazuri, hai să le spunem celebre, există marea masă a celor care și-au pierdut credința, și nu s-au apucat să scrie cărți sau să facă tam-tam pe seama acestui fapt. Internetul este plin de astfel de mărturii. Doar pe pagina Converts Corner de pe site-ul fundației R. Dawkins se găsesc mii de scrisori care descriu mai mult sau mai puțin detaliat astfel de „convertiri” la rațiune. Citindu-le, nu poți decât să te bucuri de ceea ce cu toții descriu ca un sentiment de  imensă fericire și ușurare generat de evadarea din închisoarea religiei. Mulți dintre ei au fost de-a dreptul terorizați timp de decenii de frica păcatului, apăsați de ideea că sunt urmăriți de tătucul ceresc la fiecare pas, ba chiar și fiecare gând le este spionat. Mulți au fost și unii chiar mai sunt ostracizați de societatea și familia în care trăiesc, din cauza faptului că au îndrăznit să se îndepărteze de dogma religioasă care le-a fost impusă.

Chiar și printre colegii atei cu care am discutat pe forumuri sau live, am observat că există un număr important care, cel puțin la un moment al existenței lor, au fost credincioși. Recunosc deschis că, într-un fel, îi invidiez. Ei sunt ca săracul ajuns bogat, și care știe să aprecieze ceea ce a dobândit, în timp ce eu sunt ca un copil de bani gata, în sensul că nu rețin să fi crezut vreodată în orice poate fi denumit dumnezeu. Poate pe la 5-6 ani, dar nu sunt convins. Eu nu am „devenit” ateu, am fost ateu dintotdeauna, chiar și atunci când nu cunoșteam acest cuvânt. Cred că este un lucru care ține de constituția individuală, pentru că șanse să îmbrățișez credința ar fi fost.

Bunicul din partea mamei a fost preot ortodox, și pe la vârsta de 10 ani îmi petreceam câteva săptămâni în fiecare an (vara) în casa lui. Asta se întâmpla prin anii 70 în plină epocă Ceaușescu, și locul era o comună destul de mare. Evident, au existat încercări din partea lui de a-mi insufla credința în cele sfinte, însă lipsite de orice succes. Practic, când îl auzeam cum povestește întâmplări biblice miraculoase, nu sesizam nicio diferență față de basmele despre care deja știam foarte clar că sunt ficțiune pură. Mă și întrebam în sinea mea „oare cum pot unii oameni mari să creadă asemenea tâmpenii?!” Am mai găsit prin casa lui (de fapt era casa parohială) niște cărțulii de tip manuale religioase pentru elevi, datând dinainte de cel de-al doilea război mondial. Am aflat de-acolo despre mitul Genezei, despre Potop, despre Turnul Babel, despre Iisus și miracolele sale și o mulțime de alte povești similare. Am avut exact aceeași impresie de basm de un ridicol absolut, și țin minte că am început chiar de la vârsta aceea să pun întrebări încuietoare. Spre exemplu, îl întrebam pe bunicul meu cum a reușit Noe să adune vietăți din toate colțurile lumii, cum a ajuns la pinguini, și la lei, și la acvilă și la toate celelalte animale care trăiesc în zone diferite. Nu a reușit să dea un răspuns satisfăcător, și e uimitor că există indivizi în toată firea care pot lua în serios niște aberații pe care și un copil de 10 ani le vede ca atare. Spre meritul său, a renunțat foarte curând la orice încercare de acest tip, probabil realizând că nu sunt șanse. Părinții mei nici măcar nu au menționat vreodată cuvântul dumnezeu, cu atât mai puțin să încerce să mă convingă de existența lui.

Având astăzi la rândul meu copii de vârstă școlară, aflu de la ei că o mulțime de colegi sunt îndoctrinați în familie de mici, iar nelipsitele ore de religie din școală, precum și prezența ubicuitară a tematicii religioase în emisiunile  și știrile TV nu fac decât să adâncească prăpastia pe care unii dintre acești tineri vor fi nevoiți să o traverseze pentru a ajunge din nou în lumea celor care gândesc.

Dacă printre cei care citesc acest articol există unii atei doritori să povestească propria lor experiență, îi rog să o facă în secțiunea de comentarii și le mulțumesc anticipat.

Popularity: 62%

Joi seara, mare meci mare! Grasshoper Zürich – Steaua București. În tur fusese 1-0 pentru ai noștri. Pentru cei care n-au văzut meciul, îl povestesc eu rapid. Vlăjganii împiedicați de la echipa gazdă o luau la fugă ba pe stânga, ba pe dreapta, pe lângă pseudo-fundașii noștri (numai ai lui Dinamo sunt mai proști), centrau în careu, de unde un coechipier de-al lor reușea cu un talent greu de egalat să rateze de la distanțe cuprinse între 4 și 10 metri. Cu capul, cu piciorul, nu contează. Treaba asta s-a repetat de vreo 10 ori, până când, miraculos, unul dintre ei a nimerit totuși spațiul porții și s-a făcut 1-0. Scor general 1-1. Prelungirile nu au mai adus nimic deosebit, în afara faptului că băieții locali erau deja prea obosiți ca să mai atace, iar steliștii nu se îndeletnicesc cu așa ceva. Și astfel s-a ajuns la punctul culminant al înfruntării, loviturile de departajare.

În acest moment tensionat al încleștării, ochiul meu ager de microbist ateu a observat cu uimire și amuzament cum o mulțime de jucători de la ambele echipe au început să recurgă la ritualul magic al crucii și rugăciunilor. Am văzut vreo 4 de la noi și vreo 3 de la ei, dar probabil că au fost mai mulți. Cel mai mare avânt îl aveau jucătorii de culoare, Emeghara al nostru şi Emeghara al lor (da, da, au și ei unul). În clipul de mai jos am adunat două foarte scurte secvențe în care poate fi văzut „elvețianul” Paulo Menezes discutând cu cerurile, apoi „românul” Ifeanyi Emeghara făcând același lucru cu și mai mult patos. Între timp, căpitanul lor se uită lipsit de pătrundere religioasă – probabil un ateu nenorocit, nici nu-i de mirare că a ratat. Am tăiat sonorul, că profesioniștii în fotbal ai ProTV-ului sunt de-a dreptul obositori.

Ai noștri au tras mai bine, portarul Tătărușanu a fost meseriaș, și ne-am calificat. Patronul Jiji Becali a pus succesul pe seama rugăciunilor lui Emeghara stelistul. Și cu asta ajungem la ceea ce mă nedumerește cu adevărat: care este mecanismul și mai ales scopul acestor rugăciuni?

Să presupunem că avem un eveniment precum cel al departajării prin lovituri de la 11 metri. Presupun că dacă nu se roagă nimeni, există un mers natural, firesc, al lucrurilor. Ce se întâmplă când începe unul să se roage pentru succesul echipei sale? Fotbalist, microbist, antrenor, oricine? Pornesc de la presupunerea că există Duhul binevoitor care-l ascultă. În primul și în primul rând, dacă credinciosul nu apelează la această formulă magică, Duhul nu știe că își dorește ca echipa lui să câștige? Duhul nu poate citi gândurile, nu știe cine ce dorește? Sau poate că el are voie să le citească doar cu permisiunea ta, când îi dai acces prin incantația magică? O fi crucea, sau împreunatul mâinilor, un soi de inițiere a comunicării, așa, ca un handshake la modem?

Să zicem că ultima variantă e corectă. Rostești formula magică, sau faci gestul magic, și Duhul are acces la rugămintea ta. Dar care este conținutul rugăciunii? Practic, nu are sens să te rogi pentru ca lucrurile să evolueze normal (natural). Pentru așa ceva nu e nevoie de intervenții acolo Sus. Înseamnă că ceea ce dorești tu, de fapt, este o încălcare a legităților naturale. Un fel de „Dragă Duhule, eu știu că mingea șutată de adversar va intra în poartă, dar te rog frumos să intervii și să o deviezi înspre bară”. Practic, orice rugăciune presupune din start aceste două elemente: faptul că Duhul nu știe ce dorești decât dacă folosești formula magică, și faptul că se solicită perturbarea mersului natural al unui eveniment.

Lucrurile devin însă și mai complicate atunci când, așa cum se întâmplă de obicei, rugăciunea unuia este opusă rugăciunii altuia. Emeghara al Stelei se ruga pentru un lucru evident opus celui pentru care se ruga Emeghara de la Grasshoper. Fiecare dorea ca echipa lui să câștige. Și alături de ei mai erau probabil zeci de mii se suporteri credincioși care făceau același lucru. Cum procedează Duhul în asemenea situație? Iată câteva posibilități:

• Șucărit de faptul că mii de păcătoși din ambele tabere îi mănâncă din bandwidth îi ignoră pe toți, și lasă lucrurile să evolueze de la sine – posibil, și de înțeles.
• Ajută tabăra care s-a rugat prima – nu e prea practic, majoritatea încep manevra miraculoasă cam în același timp, înaintea penaltiurilor.
• Merge după număr, ajută tabăra care are mai mulți care se roagă – puțin probabil, că atunci România ar fi campioană mondială sau măcar acolo, pe podium.
• Se gândește cine este cel care are cel mai mult de suferit/câștigat din toată tărășenia, și văzând că este unul precum pravoslavnicul Jiji care face cadouri la muntele Athos, evident că îl ajută pe acela – posibil, dar puțin probabil, pentru că Steaua o mai și ia pe cocoașă de multe ori.
• Se ia după amplitudinea și umilința gesturilor – posibil, pentru că, dacă vă uitați pe imagini, observați cum credinciosul lor doar se încovoia și își împreuna mâinile, în timp ce al nostru era tăvălit în genunchi și se ruga de mama-focului, trebuia să-l susțină un coleg să nu se prăbușească de prea-plinul emoției spirituale.
• Face rapid un inventar al faptelor bune și păcatelor tuturor celor care se roagă, și votul său merge, evident, spre cei mai virtuoși spiritual – puțin probabil, că mereu văd porci care o duc bine și superevlavioși călcați de nenorociri.
• Alege absolut la întâmplare pe cine să ajute, ca să nu-și facă simțită prezența, să nu putem noi deduce că ar fi o legitate după care acționează – foarte probabil, pentru că mereu lucrurile se petrec conform așteptărilor statistice. În plus, se știe că Duhul nu (mai) vrea să dovedească faptul că există, el are ambiția să fie adulat cu toate că nu dă semne că ar mai fi prin zonă.

Mai sunt unii care susțin că, de fapt, ritualul respectiv are doar un efect placebo, de pregătire neuro-psihică, de concentrare, pentru atingerea unui focus deplin înaintea unui moment important. Asta o mai înțeleg cât de cât, și eu simțeam nevoia unor momente de liniște și dialog interior înaintea unei partide grele la un concurs de șah, sau a unui examen dificil. Ce e drept, nu vorbeam cu duhuri sau pe două voci. Însă care este rolul acestui ritual când nu ai nimic de făcut? Emeghara nu era printre executanții loviturilor de departajare. Sau te pomenești că or fi niște unde woo-woo care ajung la adevăratul executant?

Popularity: 41%

Având în vedere calitățile și defectele mele native, s-ar putea ca meseria de medic să nu fi fost cea mai strălucită alegere, și spun asta cu toate că mă consider (și mă consideră și alții) bine pregătit profesional. Fără îndoială că aș fi reușit mult mai mult în domenii mai strâns legate de științele exacte, unde am excelat întotdeauna. Pe de altă parte, dintre toate ramurile medicale, neurologia este singura care mi se potrivește, și dacă aș fi din nou student la medicină, aș alege-o din nou, fără ezitare. Înțelegerea modului în care lucrează sistemul nervos central și tabloul patologiei neurologice mă fascinează la fel de mult ca pe vremea când făceam cunoștință cu scrierile lui Oliver Sacks. Ați citit The Man Who Mistook his Wife for a Hat? Dacă nu, aveți ocazia mai jos (recomand modul fullscreen).Oliver Sacks – Omul Care Isi Confunda Sotia Cu o Palarie Sunt niște descrieri de cazuri care te lasă cu gura căscată. Ați văzut excepționalul film bazat pe una din experiențele sale – Awakenings, cu Robert de Niro și Robin Williams? Dacă nu, merită să o faceți.

Dacă neurologia vi se pare plictisitoare, este un moment potrivit să închideți pagina.

Pentru cei care n-au dat bir cu fugiții, voi descrie pe scurt două cazuri noi pe care le-am văzut într-o singură zi, săptămâna trecută. Doi pacienți din două colțuri diferite ale țării, cu o patologie complet diferită, diagnosticați în aceeași dimineață. Dacă e ceva interesant sau nu – fiecare va trage propriile concluzii. Pentru mine răspunsul este DA.

Cazul 1. Acesta m-a deranjat destul de mult, ca medic care a preferat să rămână în România, pentru că aruncă o lumină proastă asupra unor colegi. E vorba despre un tânăr de 24 de ani, F. B., care a venit însoțit de părinții săi. Acesta se plângea de perioade extinse (de ordinul săptămânilor) în care avea mari tulburări de echilibru, urmate de perioade de „liniște”, stare în care s-ar fi aflat de prin februarie (deci de vreo jumătate de an). Tulburările de echilibru pot avea foarte multe cauze, printre cele mai frecvente numărându-se patologia urechii interne. Timp de 6 luni de zile tânărul a umblat pe la 3 medici ORL și 2 neurologi, care l-au diagnosticat cu sindrom Ménière și l-au tratat ca atare, fără succes.

Pentru mine, diagnosticul respectiv suna mai mult decât ridicol. În boala Ménière simptomatologia și evoluția sunt cu totul diferite. Există tulburări de auz și tinnitus, lucruri pe care tânărul nu le avea. De când a intrat pe ușă, am observat prezența unui nistagmus (mișcări involuntare ale globilor oculari, sacadate). Într-o afecțiune vestibulară de tip periferic, așa cum este Ménière, tulburările de echilibru tind să fie sistematizate (individul deviază într-o direcție anume), și nistagmusul este orizontal. În cazul lui F. B., devierile erau nesistematizate și nistagmusul vertical și girator. Ca să vă faceți o idee cum arată un nistagmus vertical, pun și un clip de pe YouTube mai jos, cu mențiunea că F. B. avea mișcări mult mai ample, la ambii ochi.

Tipul acesta de nistagmus sugerează o leziune centrală, la nivelul trunchiului cerebral, locul din care pornesc nervii respectivi. Mergând mai departe, am găsit o sumedenie de alte semne neurologice cât se poate de clare care indicau leziuni centrale extinse. Reflexele cutanate abdominale abolite, semnul Babinski, exacerbarea reflexelor osteotendinoase, prezența unui evident clonus plantar și rotulian. Sigur că pentru Dvs., cei care citiți aceste rânduri, probabil că cele de mai sus nu înseamnă nimic, însă pentru un medic neurolog sau chiar un student bun de anul V, sunt un fel de abecedar al neurologiei. Și nu sunt lucruri dificil de observat, cu condiția să le cauți. Iată, de exemplu, cum arată un clonus plantar – veți fi de acord că odată ce îl vezi îl vei recunoaște cu ușurință:

Asocierea tuturor semnelor de mai sus, plus altele pe care nu le mai amintesc, plus tipul de evoluție cu perioade de exacerbare urmate de remisiuni, este foarte caracteristică unei afecțiuni grave denumite scleroza multiplă (denumiri alternative folosite popular – scleroza în plăci, leuconevraxita). Cu toate că părinții au refuzat inițial să creadă într-un asemenea diagnostic (conform principiului „nu ni se poate întâmpla chiar nouă”), pentru mine confirmarea plăcilor demielinizante de la examinarea RMN, sosită peste câteva ore, a fost doar o formalitate.

Două lucruri ar fi de menționat aici, ca deosebite. În primul rând, tendința extraordinară a individului de a asocia orice boală cu un anumit eveniment. Tendința aceasta stă și la originea superstițiilor, de multe ori. Găsim modele și cauze chiar și acolo unde nu există. De exemplu, în pofida explicațiilor pe care le-am dat legate de etiologia sclerozei multiple, atât tânărul cât și părinții săi au continuat să susțină că boala a fost cauzată de faptul că ar fi băut ceva foarte rece după un meci de fotbal. În al doilea rând, este îngrijorător și rușinos faptul că acest tânăr a fost văzut de doi neurologi care, aparent, nu și-au dat osteneala să-i examineze și membrele inferioare, sau să se uite mai cu atenție la ochi. Sau, poate, erau foarte prost pregătiți, ceea ce este și mai grav. Este cam ca și cum un mecanic auto nu ar recunoaște o pană de cauciuc.

Cazul 2. Voi începe cu o paranteză. Dacă cineva m-ar întreba care este cel mai faimos caz din istoria neurologiei, probabil că aș răspunde Phineas Gage. Acesta avea 25 de ani în 1848, când a suferit un accident cu totul neobișnuit. Lucrând la dinamitarea unui versant muntos pentru extinderea unei căi ferate, a folosit un drug metalic pentru a îndesa materialul explozibil în gaura din rocă. S-a produs o explozie care a proiectat obiectul cilindric metalic la 100 de metri distanță … trecând prin capul domnului Gage. Gaura de intrare a fost la nivelul obrazului, a distrus parte din orbita stângă și parțial lobii frontali (zona prefrontală) – dreptul mai mult decât stângul. Nu au fost atinși centri vitali. Având o constituție foarte solidă și poate și un dram de noroc, a supraviețuit infecțiilor care au urmat și din punct de vedere fizic a fost recuperat integral, singurul defect fiind, evident, pierderea vederii la ochiul stâng. Craniul a fost conservat și este studiat și în ziua de astăzi, la mai bine de 150 de ani distanță. Cazul este remarcabil prin ceea ce s-a petrecut cu personalitatea pacientului după acel accident. Deși fizic nu avea probleme, deși era la fel de inteligent ca și înainte de accident, familia și apropiații susțineau că nu mai este același om. Întregul său comportament era diferit. Dintr-un om muncitor, politicos, ordonat, credincios, meticulos, sensibil, moral … devenise un individ delăsător, irascibil, dezordonat, dezinteresat, care jignea pe cei din jur, instabil, concediat de peste tot unde a încercat din cauza temperamentului și apucăturilor insuportabile pentru cei din jur. Practic, nu mai era același om. Cazul a fost descris amănunțit nu doar în tratate neurologice, ci și în literatura de popularizarea a științei. Probabil cel mai bine a făcut-o Antonio Damasio în cartea sa Descartes’ Error – Emotion, Reason and the Human Brain. Atașez și o discuție modernă a cazului:

Descărcați fișierul

În ziua de astăzi, asemenea modificări comportamentale ca rezultat al unor leziuni cerebrale nu mai stârnesc uimire, sunt de-a dreptul banale. Altfel stăteau lucrurile în secolul al XIX-lea, când se cunoștea foarte puțin despre creier. Mai mult decât atât, majoritatea specialiștilor încă era de părere că funcțiile care țin de personalitate sunt ceva separat de creier, sau eventual ceva situat foarte difuz, nelocalizat. Acum știm cu destulă claritate că anumite arii sunt răspunzătoare de anumite funcțiuni de ordin superior, și distrugerea lor va duce la pierderea sau modificarea acelor funcțiuni și nu a altora. Printre cele mai importante zone cu implicații de acest tip se numără și zona prefrontală, situată la baza lobilor frontali, în vecinătatea orbitelor.

Pacientul pe care l-am văzut este un domn în vârstă de 50 de ani, M. P., de profesie inginer. Înainte de a-l vedea pe dânsul, a intrat separat soția lui în cabinet, să mă avertizeze că bărbatul seamănă doar vag cu ceea ce era soțul ei cu un an în urmă. Spre deosebire de Phileas Gage, domnul M. P. nu suferise niciun soi de traumatism și nu se știa bolnav cu nimic. O tomografie cerebrală efectuată cu aproximativ 6 luni în urmă era normală, analizele de sânge normale și ele. Totuși, bărbatul descris ca „pâinea lui Dumnezeu” de familie și apropiați, era acum … altcineva. Dezinhibat, cu un limbaj obscen, bețivan, dezinteresat de soarta copiilor, aparent fără respect pentru legi sau norme sociale de orice fel. Ca un amănunt amuzant pentru toată lumea, mai puțin pentru soția lui, se masturba fără jenă de câte ori apărea vreo „bunăciune” la televizor, indiferent de cine era prin preajmă. La intrarea în cabinet, prima sa replică a fost ”Hei, doctore, ce p**a mea vrei?”, însă spusă pe un ton indiferent, de parcă ar fi rostit ceva de genul „Hei, cine crezi că ia campionatul?”

Examinarea neurologică a fost complet normală de această dată. Nu am observat nici măcar tulburări de memorie sau logică la întrebările pe care i le-am adresat. De fapt, pentru mine, care îl vedeam pentru prima dată, părea ca un individ absolut normal, însă lipsit de bun simț, un soi de cocălar ca mulți alții. Ori, conform spuselor soției, „adevăratul” ei soț era exact opusul și fusese toată viața un dușman al acestui tip de comportament… până în urmă cu un an, când a început treptat transformarea. Examinarea RMN a evidențiat o atrofie a zonelor prefrontale, mai exprimată pe dreapta. Urmează să se facă și alte teste, inclusiv unul psihologic amănunțit, dar pe moment diagnosticul cel mai probabil este de demență fronto-temporală (o formă a ei se numește boala Pick, e din același grup cu demența de tip Alzheimer).

Văzând cazuri precum cel de mai sus, întotdeauna m-am întrebat cum mai poate cineva să creadă în concepțiile dualiste?! Cum poate să creadă că există un suflet separat de creier și care nu ar fi generat de acesta? Cum poate exista un suflet care să fie „judecat” pentru comportamentul său din timpul vieții, din moment ce acel comportament, precum și toate concepțiile individului sunt evident legate de niște celule cerebrale? Pentru a se apropia de ceea ce denumim suflet, respectiva entitate ar trebui să conțină identitatea celui răposat, memoriile lui, și personalitatea lui. Însă avem dovada clară că toate aceste funcții sunt produse cerebrale care pot fi distruse sau alterate în diferite boli. Ce „știe” sufletul unui copil care a murit la 3 ani? Face pipi pe el în rai? Ce știe sufletul unui dement? Ce ne facem cu cei care devin alți oameni, precum domnul de mai sus? Dar cu schizofrenii cu personalități multiple, care este „judecată”? În clipa în care tot ceea ce te definește ca individ se poate schimba printr-o simplă leziune cerebrală, cum mai poate exista pretenția că identitatea ta nu ar fi generată de creier? Este adevărat că nu se cunoaște exact mecanismul prin care celulele cerebrale şi conexiunile lor realizează ceea ce putem denumi conștiință, personalitate, identitate, amintiri … însă pare dincolo de orice îndoială că „producătorul” lor este creierul. Când creierul nu mai există, nu mai există nimic din ceea ce a fost personalitatea celui dispărut.

Popularity: 63%

Poate că cea mai dificilă problemă pe care un individ o are de înfruntat din punct de vedere psihologic este aceea a propriei sale morți. Ideea că tu, ca persoană, pur și simplu încetezi să exiști, este greu de digerat, pentru că, din punctul tău de vedere, tot ceea ce există este trecut prin filtrul propriilor tale percepții și propriei tale conștiințe. Ca urmare, se creează o legătură inseparabilă în mintea individului între existența exterioară și modul în care ea se reflectă în universul interior personal.

Pentru cei mai mulți oameni, criza a fost și este rezolvată prin imaginarea unei existențe care trece dincolo de moarte, existența unui „suflet”, a unei identități spirituale, care continuă să existe după încetarea celei fizice. Printre numeroasele surse ale religiei, consider că frica de moarte are un rol determinant, și nu este surprinzător că mai toate religiile din toate timpurile au ca dogmă centrală tocmai ideea că moartea corpului nu reprezintă sfârșitul existenței personale. În contrast cu această viziune care poartă pecetea de neconfundat a gândirii de tip deziderativ, adepții curentelor sceptic-raționale au oferit o mulțime de motive pentru care dualismul corp-suflet (sau conștiință) nu numai că nu poate fi dovedit, ci chiar că este extrem de improbabil. Însă la acest tip de argumentație mă voi referi într-un articol ulterior. Tot din rândurile acestei categorii provin și încercări de a face față psihologic unui lucru neplăcut prin excelență. Poate că două citate din gânditori separați de 2000 de ani vor exprima concis acest punct de vedere:

Filozoful grec Epicur, cel care a formulat sintetic problema răului, spunea:

Moartea nu ar trebui să ne îngrijoreze, pentru că, atât timp cât noi existăm, moartea nu este prezentă. Și când ea sosește, noi nu mai existăm.

Scriitorul Mark Twain, cu umorul binecunoscut, a adăugat:

Nu mă tem de moarte. Am fost mort timp de miliarde și miliarde de ani înainte de a mă naște, și n-am simțit nici cea mai mică neplăcere din această cauză.

Pe de altă parte, acceptarea rațională a faptului că a fi mort, a nu exista, nu este în sine o neplăcere, pentru că nu are cine să simtă acea neplăcere, nu înseamnă că perspectiva îl încântă pe individul aflat încă în viață. Pentru cei mai mulți, lucrul cel mai greu de suportat este ideea unor proiecte neterminate și mai ales ideea despărțirii de cei dragi. Nu este de mirare faptul că și cei mai convinși „materialiști” și-ar dori, în sinea lor, ca în această privință să se înșele.

Nu mi-am propus să analizez în acest scurt articol motivele pentru care este foarte puțin probabil să existe o realitate independentă a sufletului. Probabil o voi face într-unul ulterior, din punctul de vedere al unui neurolog. Doresc doar să mă refer pe scurt la un fenomen pe cât de interesant, pe atât de controversat: acela al experiențelor relatate de unele persoane care s-au aflat temporar „dincolo”. În literatura modernă se folosește termenul de „near death experience” sau NDE, conceput și popularizat de cel care a adunat numărul cel mai mare de cazuri de acest gen, Raymond Moody. În relatările acestor persoane se regăsesc frecvent câteva elemente: o senzație de liniște și pace absolută, străbaterea unui coridor cu o lumină intensă la capăt de care se simt atrași irezistibil, întâlnirea cu prieteni și rude decedate, o viziune panoramică a întregii vieți, voci care-i îndeamnă să se reîntoarcă la viață ș.a.m.d.. În plus, într-o parte a cazurilor (cam 20% după unele surse), experiența se însoțește de o viziune asupra propriului corp de „deasupra”, de cele mai multe ori de la nivelul tavanului încăperii în care se află persoana respectivă. Pacienții descriu uneori chiar frânturi de dialog care au avut loc între membrii echipei de resuscitare, sau proceduri clinice care s-au efectuat, afirmând că vedeau de la nivelul tavanului cu uimire cum se lucrează asupra propriului lor corp. Aceste senzații de „out of body experience”, sau OBE, sunt probabil elementul cel mai incitant, întrucât, dacă s-ar putea dovedi ca reale, ar însemna că, în mod categoric, poate exista o conștiință separată de corpul fizic. Din păcate, datele de care dispunem sunt anecdotice, neconcludente, și în anumite cazuri de-a dreptul suspecte de fraudă.

Ar mai fi de adăugat că descrierile NDE și OBE se asociază uneori cu elemente religioase și că acestea sunt, conform așteptărilor, în concordanță cu concepțiile preexistente ale persoanei respective. În cazul creștinilor convinși, de multe ori lumina era tocmai Isus, în timp ce musulmanii relatează întâlniri cu Mahomed iar persoanele nereligioase nu descriu niciun soi de narațiune de tip religios. Este interesant însă că experiența este atât de vividă încât, aproape fără excepție, cei care au trecut prin ea se schimbă pentru restul vieții. Sunt mai optimiști, mult mai toleranți, și dispare frica de moarte.

Bătălia argumentelor pro și contra este foarte aprinsă și durează de câteva decenii, balanța părând să încline când într-o parte, când în alta. La argumente pro-dualiste ar trebui amintit faptul că NDE sunt destul de comune, apărând inclusiv la atei și la copii sub 3 ani (care nu pot fi suspectați de idei preexistente în această privință), faptul că există relatări de tip OBE în care nu s-a putut demonstra vreo „contaminare” a sursei, faptul că transformarea suferită de aceste persoane este profundă și de durată, sau faptul că NDE au survenit aparent în perioade în care traseul EEG era plat (sugerând inexistența unei activități electrice cerebrale). Argumentele contra se centrează pe faptul că o mare parte din acele senzații pot fi replicate prin tehnici care nu au nimic de-a face cu moartea (de exemplu piloții în testele de centrifugă, experiențe în câmpuri magnetice, anumite forme de epilepsie, stimularea zonei temporo-parietale drepte sau administrarea de ketamină). Mai există studii recente care arată că funcția cerebrală există la anumite nivele chiar și atunci când traseul EEG este plat – spre exemplu s-a demonstrat că funcția auditivă este păstrată un timp îndelungat, și individul poate înmagazina în creier informații auditive în perioadele în care este în comă, chiar profundă. Anumite zone cerebrale se „iluminează” la simpla rostire de către cei din jur a unor propoziții. Este posibil ca acele percepții să fie integrate într-un tablou halucinatoriu mai complex generat de descărcări de substanțe și mediatori la nivelul unor celule cerebrale muribunde.

Unul dintre cei care se ocupă de mulți ani de problema NDE este doctorul Sam Parnia de la Universitatea din Southampton. Atitudinea sa profesională a dus la situația paradoxală în care membrii ambelor tabere sunt la ora actuală convinși că … face parte din tabăra opusă. El însuși spune că a oscilat între cele două poziții și că, la urma urmei, singurul lucru care-l interesează este adevărul. Aceasta mi se pare poziția corectă, fără prejudecăți. Doctorul Sam Parnia a conceput în 2008 un experiment care se află în plină desfășurare în prezent. Nu vreau neapărat să mă laud, însă postările de pe Softpedia stau martore că am sugerat acest experiment încă de prin 2003. Ideea este următoarea: în saloanele de reanimare și sălile de operație (în general în toate locațiile dintr-un spital unde este probabil să aibă loc resuscitări) se amplasează niște desene sau figuri deasupra patului, și orientate înspre tavan. Imaginile respective nu pot fi văzute de personalul medical sau de pacienți de la nivelul salonului, ci doar de cineva care s-ar afla deasupra lor, aproape de tavan și privind în jos. Dacă OBE sunt reale, atunci acel „spirit” plutitor ar trebui să fie capabil să descrie conținutul imaginilor. În studiul denumit AWARE (awareness during resuscitation) au fost cooptate mai multe centre medicale din SUA și Europa. Se urmărește crearea unei baze NDE/OBE suficient de mari pentru a oferi semnificație statistică. Dacă niciunul dintre respectivii nu poate descrie imaginile „suspendate”, concluzia logică este că nu se poate vorbi despre existența unei conștiințe exterioare care studiază ceea ce se petrece de deasupra. Chiar și un număr foarte mic de rezultate pozitive (3-5) ar fi nesemnificativ, datorită faptului că nu se poate exclude cu desăvârșire varianta vreunui lucrător extrem de curios care s-a suit pe o scară de zugrav și a „împărtășit” cele văzute cu pacienții de la cardiologie. În schimb, un număr semnificativ de rezultate pozitive (de ordinul zecilor sau sutelor) ar fi o dovadă extraordinară a faptului că OBE nu sunt doar niște halucinații.

Din informațiile pe care le-am cules, rezultatele definitive vor fi publicate abia în 2012. Totuși, câte ceva a „transpirat” deja. Se pare că în decursul a 2 ani s-au acumulat câteva sute de NDE/OBE, însă niciunul nu a menționat vreo imagine. Din păcate, dualiștii își pregătesc deja terenul pentru viitoarea înfrângere, venind, ca de obicei, cu argumente ad-hoc pe forumuri.

• Unii se plâng de faptul că imaginile sunt puse prea sus și că spiritul ar trebui să fie chiar aproape lipit de tavan pentru a le vedea. Evident, motivul este acela că tocmai acolo declară OBE-iștii că s-ar afla, iar pe de altă parte, montarea mai jos le-ar supune privirilor indiscrete.
• Alții se plâng de faptul că în unele relatări spiritul este mai mult înspre colțurile încăperii , iar imaginile sunt oarecum spre centrul încăperii, deasupra patului.
• În fine, mai vin unii cu ideea că spiritul nu vede așa cum vedem noi cu ochii, ci are o percepție specială care se concentrează numai asupra a ceea ce este important pentru el, precum corpul asupra căruia echipa medicală lucrează. Acest lucru însă nu corespunde cu relatările OBE în sine, în care se regăsesc elemente vizuale clare, chiar de detaliu, din încăperea respectivă.

Celor interesați le recomand călduros să-și petreacă 50 de minute pentru a-l auzi pe Parnia în persoană făcând o prezentare a modului în care problema morții este văzută la ora actuală, și felul în care se încadrează în acest context fenomenele NDE.

Din punctul meu de vedere, indiferent ce va constata în final studiul AWARE, voi fi mulțumit. Dacă, așa cum bănuiesc, nu vor exista confirmări, va fi o nouă dovadă a faptului că nu există o conștiință separată de corp. Dacă se dovedește contrariul, va fi, fără îndoială, cea mai bună veste pe care o poate primi cineva. Abia aștept să discut câte ceva cu personalități din trecut.

Popularity: 63%

Nu este foarte greu să-ți dai seama când un anumit tratament este de fapt doar o șarlatanie ordinară. Chiar înainte de a cerceta ce spun studiile serioase, poți remarca faptul că din repertoriul celor care-l promovează nu lipsesc câteva idei tipice:

• este revoluționar
• este foarte eficient
• este natural/naturist
• a fost folosit de fapt de diverse triburi izolate din timpuri străvechi
• este lipsit de efecte adverse sau toxicitate
• este util într-o gamă foarte largă de afecțiuni
• poate fi folosit de oricine, indiferent de vârstă, sex, sau prezența altor afecțiuni
• se poate lua și în scop profilactic (preventiv) pentru a nu apărea bolile respective
• totuși, medicina tradițională nu-l recunoaște
• există o conspirație motivată financiar și politic împotriva acestui tratament
• există cărți și pagini de internet pline de „mărturii” ale unor vindecări miraculoase ca urmare a acestei noi cure
• eventualele studii care arată că nu este eficient au fost, desigur, sponsorizate de dușmanii adevărului, care nu au interesul ca leacul minune să fie dezvăluit

Indiferent despre ce tratament este vorba, când apar la un loc o mare parte din ideile de mai sus, putem fi convinși că nu are nicio valoare. Spre comparație, un preparat care chiar ajută, în mod categoric are un efect țintit, pentru o plajă îngustă de afecțiuni, are efecte adverse și contraindicații (tocmai pentru că face CEVA), este dovedit ca eficient în studiile efectuate, este îmbrățișat cu căldură de medicina clasică și, evident, nu există niciun soi de conspirații planetare îndreptate împotriva lui pe linie medicală.

Probabil că cea mai bine reprezentată categorie a acestor cure minune este cea pretins anti-canceroasă (sau anti-cancerigenă). Motivele sunt ușor de înțeles. Cancerul provoacă foarte multă suferință, cauzele sale sunt multiple, complexe și doar parțial înțelese, terapiile care ne stau la dispoziție sunt eficace doar parțial și doar în anumite tipuri și faze ale bolii. Ca urmare, există nu doar disperarea celor care au fost diagnosticați cu cancer și a familiilor lor, ci există și frica celor care se tem că ar putea ajunge cândva în această situație. Potențialul comercial al unui eventual remediu este imens, și nu e de mirare că escrocii de toate soiurile sunt atrași irezistibil de născocirea și popularizarea unor soluții miracol. Chiar pe acest blog dădeam un exemplu de tratament cu aloe vera și un altul antimicotic.

Însă istoria șarlataniilor anti-canceroase este mult mai veche, și cu exemple mult mai serioase decât prostioarele de mai sus, care pot păcăli cel mult câțiva zăpăciți cu mintea pe bigudiuri. Însăși legea federală americană care prevede pedepse pentru cei care promovează produse cu pretinse proprietăți curative, fără a avea dovezi medicale serioase în acest sens, a fost formulat în 1910 ca urmare a unui caz similar. Un oarecare dr. Johnson a făcut o avere din comercializarea formulei proprii miraculoase anticanceroase (plus cărțuliile naturiste de rigoare oferite drept cadou). Iată cam cum arăta un asemenea afiș-reclamă acum un secol (pentru a vedea că nu este nimic nou în domeniu):

Înăsprirea pedepselor legale nu a reușit să oprească entuziasmul amatorilor de îmbogățire rapidă și nici credulitatea ieșită din comun a amatorilor de miracole naturiste. Cu o regularitate de speriat, cam la fiecare 10 ani a ieșit la lumină un alt remediu-minune anticanceros, și nu sunt semne ca această tendință să se oprească prea curând.

De exemplu, în anii ’40 a făcut mare vâlvă tratamentul anticanceros al unui oarecare doctor William F. Koch, membru al Ligii Creștine de Cercetare Medicală. El pretindea că substanța „glioxilidă” prezentă în fiolele sale, vândute cu 300 de dolari bucata, previne și vindecă cancerul prin atacarea unor imaginari „germeni cancerigeni”. S-a vândut în cantități industriale, până când o analiză făcută de un laborator a demonstrat că de fapt produsul era alcătuit în întregime din apă distilată.

În anii ’50 a fost renumit tratamentul Hoxsey, care era în esență preparat din niște ierburi de pe o pășune care, după spusele autorului, ar fi vindecat de cancer în fază terminală unul dintre caii familiei. O cură costa $400 la vremea respectivă, și curele trebuiau repetate periodic toată viața. Să mai adăugăm faptul că existau înregistrați oficial peste 10.000 de pacienți care urmau aceste cure (plus o mulțime care nu au fost luați în evidență) – și faceți un simplu calcul pentru a vedea cam ce profit a scos individul cu pășunea minune. La fel ca și șarlatanii de astăzi, cum ar fi Andrew Wakefield, Hoxsey s-a bucurat de o largă susținere din rândul ziariștilor și populației credule și isterice. Justificarea „științifică” a tratamentului era aceea că „îmbunătățește metabolismul celular, corectează chimia sângelui și detoxifică organismul”. Asta era acum vreo 60 de ani, dar pun pariu că vă  sună familiar. Aberațiile sunt vechi, doar fraierul e nou. Când s-a ajuns la proces, apărarea sa s-a centrat pe mărturisirile a 400 de pacienți aleși ca reprezentativi pentru succesul tratamentului. Studierea cazurilor a dus la concluzia că toate se împărțeau în 3 categorii: (a) pacienți care nu avuseseră niciodată vreun diagnostic de cancer confirmat, ci doar se temeau de așa ceva; (b) pacienți care fuseseră diagnosticați cu cancer și au beneficiat de remisii ca urmare a tratamentelor clasice (radioterapie, chemoterapie, chirurgie) – după care au folosit și cura Hoxsey; (c) pacienți care au fost diagnosticați cu cancer, au folosit exclusiv cura Hoxsey, și erau la data procesului deja decedați sau mult agravați. Nu este întâmplător faptul că și curele-minune de astăzi, precum amigdalina, dau aceeași repartiție a „vindecărilor”.

Anii ’60 au fost începutul nebuniei denumite Krebiozen, un alt leac cu pretenții miraculoase anticanceroase, căruia i-au căzut pradă câteva zeci de mii de naivi pe o durată de aproape 15 de ani. Inventatorii au fost niște medici emigrați din Iugoslavia de atunci, în cârdășie cu un coleg american. Studiile științifice riguroase efectuate pe animale și ulterior pe 504 canceroși au fost unanime în a dovedi că efectul terapeutic era zero. Cu toate astea, ca și în celelalte cazuri, cei care au inițiat frauda au continuat să se bucure de un mare suport public, ba chiar și-au permis să recomercializeze preparatul sub o altă denumire după ce vechea a fost scoasă în afara legii. Tupeu, nu glumă.

Și deceniile următoare au arătat un scenariu similar, cu deosebirea că nu a mai existat doar un singur leac-minune, ci o mulțime  (de exemplu vaccinul Rand, extractul herbal Millrue, produse din Aloe Vera etc.) care se băteau pentru obținerea unei cote de piață cât mai mari în lumea naivilor și a suferinzilor.

Și în prezent există în circulație câteva leacuri-minune naturiste împotriva cancerului, care îndeplinesc cam toate condițiile expuse de mine în primul paragraf. Cel mai popular dintre ele pare să fie cel denumit vitamina B17, sau amigdalină (amygdaline), sau letril (laetrile). După cum remarca un cititor de-al meu, există oameni cât se poate de serioși și inteligenți care consideră că acesta ar fi „adevăratul inamic al cancerului”. În realitate, așa cum voi arăta în continuare, singura deosebire față de celelalte leacuri cu pretenții extraordinare este aceea că, de data aceasta, produsul nu este doar ineficient, ci este chiar și periculos.

Povestea începe prin anii ’20 ai secolului trecut, când un medic de medicină generală, pe nume Ernst Krebs Sr. (senior), încerca să găsească un preparat care să îmbunătățească calitățile băuturilor spirtoase de contrabandă. Anul 1920 a marcat debutul perioadei de prohibiție din SUA, și până în 1933, când s-a încheiat, contrabanda cu alcool a fost o afacere de mare succes. Printre numeroasele încercări, Krebs a luat în considerare și miezul sâmburilor de caisă, și, evident, a testat inițial alcoolul astfel „îmbunătățit” pe niște șoricei. Conform spuselor sale, câțiva dintre șoriceii care păreau să aibă diferite tipuri de tumori au prezentat o scădere a acelor formațiuni. De aici s-a născut ideea că ceva prezent în sâmburii de caisă ar avea un efect anticanceros. Krebs senior a determinat că produsul trebuie să fie amigdalina, cunoscută de fapt încă din 1830, o substanță care se găsește și în sâmburii altor fructe, dar mai ales în migdalele amare (de unde-i și provine numele de fapt). Testele efectuate de Krebs Sr. pe oameni au arătat însă că este toxică, cel puțin în dozele încercate în acele teste. Motivul este acela că se descompune în 3 componenți (glucoză, benzaldehidă și acid cianhidric), dintre care unul (acidul cianhidric) este extrem de periculos pentru orice ființă vie. Simpla menționare a numelui Zyklon B, sau a sării sale cu potasiul (cianura de potasiu), este suficientă pentru a face să treacă fiori pe șira spinării oricărui individ. Ca urmare, Krebs cel bătrân a renunțat la experimente, însă fiul său a sesizat potențialul existent, și a reînceput bătălia cam cu 20 de ani mai târziu. Krebs Jr. a reușit să sintetizeze un compus pe nume levomandelonitril (letril), derivat semisintetic al amigdalinei, despre care a susținut că este mai puțin toxic, însă are aceleași efecte benefice. În realitate, ceea ce se vindea atunci și se vinde și acum este în cel mai bun caz un amestec de substanțe din care cea mai mare parte este amigdalina. Termenii sunt folosiți interschimbabil de comercianți (deși nu sunt sinonimi), pentru că costurile de producție a amigdalinei sunt mai scăzute (se extrage cu ușurință din sâmburi). Ca urmare, pe preparate scrie de multe ori Laetrile, iar conținutul este amigdalină pură. Mai mult decât atât, pentru a evita legislația care în multe părți ale lumii nu permite utilizarea acestor substanțe, unii comercianți preferă termenul de vitamină B17, inventat de Krebs senior. Amigdalina NU este o vitamină, deoarece nu este necesară bunei funcționări a organismului, și lipsa ei totală din alimentație nu produce niciun fel de tulburări. Pentru ca o substanță să fie definită ca vitamină, condițiile de mai sus trebuiesc îndeplinite, și în plus să nu existe o producție endogenă. Ar mai fi de adăugat că una și aceeași substanță poate fi vitamină pentru o specie, dar nu pentru alta. Într-un articol mai vechi am dat deja exemplul acidului ascorbic.

Adevăratul „boom” al letrilului a început în 1972 și s-a datorat unor întreprinzători precum canadianul Andrew McNaughton, americanul John Richardson și medicul mexican Ernesto Contreras, cel din urmă având și ideea genială de a deschide o clinică de tratament cu letril în apropierea graniței cu SUA, unde deja fusese interzis. Afacerea sa prosperă și în ziua de azi. Perioada a fost foarte favorabilă, deoarece în cea mai mare parte a lumii occidentale exista o scădere a încrederii în conducători, guverne, autorități în general, precum și în medicina modernă, și o înclinație crescândă spre pseudoștiințe. Inițial, mecanismul de acțiune propus a fost acela al unei toxicități specifice a amigdalinei față de celulele canceroase. S-a presupus că descompunerea ei ar avea loc numai și numai în interiorul celulei canceroase, și că cianurile rezultate ar acționa ca o „bombă” locală, distrugând țesutul tumoral, dar nu și țesuturile sănătoase, unde amigdalina nu este descompusă. De altfel, această idee este încă prezentă și astăzi pe unele material promoționale online. Ideea a fost inspirată de un studiu apărut nu întâmplător (probabil „la comandă”) tot în anul 1972. Conducătorul științific al lucrării, un oarecare Kanematsu Sugiura, a susținut că în testele sale, la șoriceii injectați cu letril s-a constatat o scădere semnificativă a metastazelor canceroase. Aceste rezultate, după cum era firesc, au ridicat mari suspiciuni în rândurile comunității științifice, și asta în primul rând datorită faptului că studii anterioare cu aceeași substanță nu arătaseră niciun soi de efect anticanceros. Alții nu au reușit să reproducă succesul doctorului Sugiura, însă acesta a susținut că, probabil, nu au respectat întocmai protocolul său. Ca urmare, s-a recurs la o „probă a adevărului” care să lămurească cine are dreptate. S-a efectuat un nou test, de data aceasta orb. O parte din șoricei au fost injectați de Sugiura cu placebo, o altă parte cu letril, după care citirea rezultatelor a fost făcută tot de domnul Sugiura. Singura diferență față de testul său inițial era că el nu mai avea de unde să știe care fiole conțineau substanța activă (letril), și care conțineau placebo. Ei bine, așa cum era de așteptat, la această citire nu s-a constatat nicio diferență între lotul tratat cu letril și cel tratat cu ser fiziologic. Ar fi trebuit ca acest moment să marcheze sfârșitul cacealmalei amigdalină/letril … dar nu a fost să fie așa. Dorința unor șmecheri de a se îmbogăți, combinată cu extraordinara naivitate a altora de a „pune botul” la leacuri minune a făcut ca basmul letril să continue bine-merci până în ziua de astăzi.

În lucrările de propagandă mai recente, s-a renunțat la ideea deja infirmată a letrilului ca tratament, și se pedalează pe faptul că ar fi un mijloc de prevenție a apariției cancerului. Desigur, asta este o metodă ingenioasă de a scăpa de rigorile testării științifice, pentru că nimeni nu are posibilitatea de a urmări un lot de mii de indivizi care mănâncă (sau nu) sâmburi de caise 60 de ani. Ca justificare se prezintă faptul că se cunoaște existența unui trib himalayan care consumă regulat amigdalină din sâmburi, și respectivii nu fac cancere. Însă cei care menționează acest fapt uită să precizeze că aceeași dietă este folosită și în alte părți ale lumii, unde cancerul este comun. Ca urmare, este mult mai probabil ca imunitatea să fie datorită unei modificări genetice în acea populație restrânsă și relativ izolată, decât ca ea să fie rezultatul dietei.

Între timp s-a ajuns la un număr record de studii efectuate sub presiunea opiniei publice, și care, fără excepție, au dat același verdict: efect anticanceros zero. După spusele National Cancer Institute, letrilul a fost practic cel mai studiat drog propus ca terapie anticanceroasă, cu toate că a fost mereu clar că nu are efect. Ca să vă faceți o idee, a fost testat în nu mai puțin de 23 de tipuri diferite de tumori și nu a funcționat pentru niciunul dintre ele. Comparați asta cu pretenția „amigdalinilor” care susțin că funcționează în ORICE tip de cancer.

Problema cea mai mare, însă, nu este aceea că amigdalina este lipsită de orice efect pozitiv. Și nici măcar aceea că unii se îmbogățesc pe seama ei. Necazul vine din faptul că prezintă un risc foarte mare de toxicitate, care poate fi letală în unele cazuri. Există numeroase cazuri raportate de intoxicație cu cianură ca urmare a ingestiei de amigdalină, unele soldate cu deces. Este adevărat că pentru cei mai mulți indivizi, aceste efecte nu se manifestă la dozele uzuale, pentru că intestinul lor nu conține β-glucozidaza necesară „spargerii” amigdalinei în componentele sale. Ca urmare, la ei amigdalina nu are niciun efect negativ, fiind eliminată ca atare prin scaun. Totuși, alte persoane au această enzimă în intestin, fie ca urmare a aportului alimentar, fie ca urmare a unei flore intestinale particulare – și aceștia sunt cei care vor avea probleme serioase. Există o mulțime de studii care dovedesc acest lucru. Prezint doar unul dintre ele, a cărui concluzie este:

Letrilul rămâne un medicament riscant, care nu numai că nu are efect terapeutic asupra pacienților suferinzi de cancer sau cărora le este frică de cancer, dar are și efecte nocive de tipul intoxicației cu cianură. Din studiile noastre putem prezice că dacă amigdalina este întrebuințată cronic, va produce alterări neurologice la oameni similare cu cele care se observă la cei suferinzi de neuropatie ataxică tropicală, o afecțiune atribuită expunerii cronice la cianuri.

Descărcați fișierul

Cu toate că, în mod oficial, a fost interzis atât în SUA cât și în UE, se poate procura fără niciun fel de probleme de la unele magazine specializate în produse naturiste, suplimente alimentare, vitamine, precum și online de pe numeroase site-uri. Am căutat să văd cam cât m-ar costa un mic tratament, și pe ebay.co.uk, unul din site-urile pe care obișnuiesc să fac shopping online, am găsit o mulțime de oferte, de exemplu:

Așadar, pentru suma modică de 220 de dolari per cură (plus transport) ești ca și scăpat de cancer. Să ne mai mirăm că unul dintre promotorii afacerii, doctorul John Richardson, a depus într-unul din conturile personale aproximativ 2,5 milioane de dolari într-un interval de numai 3 ani? Să ne mai mirăm că un oarecare Jason Vale, de felul lui luptător de skandenberg, dar și președintele Christian Brothers Contracting Corp., a făcut peste $500.000 din vânzări ilegale de letril? Și exemple se pot da cu duiumul. În paranteză fie spus, nu prea pricepeam într-o vreme de ce atât de mulți șarlatani naturopați au legături cu organizații creștine. M-am lămurit citind mai multe comentarii pe forumuri și site-uri, comentarii venite din partea religiopaților, care aproape fără excepție sunt pro-cure naturiste miracol. Se pare că ei au o idee fixă, și anume că dumnezeu a pus câte un leac undeva în natură pentru toate bolile existente. Mi se pare super-amuzant acest dumnezeu cu spirit ludic, să ne facă să căutăm leacurile disperați prin toate frunzele și rădăcinile, în loc să ne dea organisme care nu fac boala respectivă de la bun început.

Popularity: 71%