Dacă ne referim la societățile omenești primitive de acum câteva mii sau zeci de mii de ani, vom avea imaginea unor indivizi practic uniformi în ceea ce privește cunoștințele despre lumea înconjurătoare. Sigur, nu este exclus ca unul să fi știut ceva mai mult despre confecționarea săgeților, și altul să fie oarecum mai talentat la analiza urmelor lăsate de pradă, în timp ce un al treilea știa mai multe cântece. Însă, în linii mari, diferențele erau minore și cam oricare adult putea răspunde la fel de „bine” la orice tip de întrebare ca și oricare altul. Diversificarea îndeletnicirilor umane a dus treptat la nașterea a din ce în ce mai multe domenii ale cunoașterii, și odată cu ele la apariția unor „experți”, a unor persoane care se pricepeau mai bine decât restul într-un anumit domeniu. Totuși, chiar și în perioada renascentistă mai existau exemple de personalități care erau echivalentul unei enciclopedii a vremii, având cunoștințe avansate în domenii cât se poate de variate, de la matematică până la literatură, astronomie, arte, mecanică, sau medicină. Termenul consacrat în literatura anglo-saxonă este acela de „polymath”, și poate că cel mai strălucit exemplu este cel al lui Leonardo da Vinci. Nu cred că astăzi ducem lipsă de persoane cu o arie foarte largă de interese, sau de persoane cu o inteligență și capacitate de muncă cu totul ieșite din comun, însă devine practic imposibil să ai cunoștințe avansate în domenii diferite, datorită progresului extraordinar al cunoașterii umane (în primul rând al cunoașterii științifice). Este practic imposibil să fii expert în genetică, programare Java, aerodinamică și bucătăria chinezească în același timp (asta ca să dau niște exemple la întâmplare). Există din ce în ce mai mult o specializare și o supraspecializare în domenii din ce în ce mai înguste, pe măsură ce „adâncimea” cunoștințelor crește. Intuitiv, nu este greu de înțeles ceea ce se întâmplă. Există o limitare, un volum maxim de informații și cunoștințe pe care o persoană le poate asimila și prelucra constructiv. Acel volum poate fi ocupat de cunoașterea superficială a unui număr mai mare de ramuri, sau de cunoașterea profundă a unui număr mai redus de ramuri. Din moment ce ramurile cresc permanent, pentru a deveni expert într-una dintre ele ești nevoit să renunți la explorarea celorlalte. Pentru a parafraza o cunoscută vorbă de duh, situația stă cam în felul următor: omul modern tinde să știe din ce în ce mai mult despre din ce în ce mai puțin, până când va cunoaște totul despre nimic.  😀 Continue reading