Cum definim termenul „a şti”?

Ce înseamnă „a ști” ceva? Din toate sensurile enumerate în dicționar mă interesează unul anume: „a fi sigur, a avea certitudine de ceva”. Însă în ce măsură se poate vorbi de certitudine, unde prin certitudine înțeleg 100%? Singura certitudine poate fi una matematică sau care ține de logica formală, atunci când pornind de la o ipoteză, într-un anumit context axiomatic, ajungi la o concluzie care este 100% adevărată. Când însă discutăm despre orice altceva, nu putem avea decât o cunoaștere cu un anumit grad de probabilitate a ceea ce afirmăm. Acea probabilitate se poate apropia de 100%, dar nu ajunge acolo. Dacă nu de altceva, este suficient să ne imaginăm că ar fi teoretic posibil să trăim într-o realitate simulată, de tip Matrix, și tot ceea ce considerăm ca real să fie doar niște biți de informație dintr-un supercomputer.

Așadar, aș putea să mă exprim în felul următor: cred că mâine va ploua și acord afirmației mele o probabilitate de 75%.  Spun asta deoarece este foarte înnorat, par a fi nori de ploaie, și buletinul meteo anunță ploi în zona în care locuiesc. Totuși, au mai fost situații similare în care nu a plouat, așa că 75% mi se pare o estimare corectă. Sau, aș putea spune: cred că mașina mea se află în parcare cu o probabilitate de 95%. Poate acord 5% faptului că cineva mi-a furat-o între timp, sau a luat-o nevasta care are o cheie de rezervă, sau am lăsat-o în altă parte. O altă afirmație: cred că molecula de apă conține doi atomi de hidrogen și unul de oxigen și acord acestei afirmații o probabilitate de 99,99%. Ar fi cu totul și cu totul uimitor ca știința să se înșele în acea privință, sau ca eu să fac vreo confuzie cu o altă substanță, însă nu este imposibil.

Întrucât suntem oameni, nu roboți sau computere, avem tendința de a ne simplifica limbajul prin evitarea unor exprimări riguroase, dar lungi și greoaie. Atunci când probabilitatea pe care o acordăm respectivei afirmații trece de un anumit prag, devine OK să folosim termenul „știu”. Putem de comun acord să stabilim care ar fi pragul, poate 90%, poate 95%, poate mai mult, dar cert este că trebuie să existe unul peste care folosirea termenului „știu” este permisă. Dacă nu ar fi așa, am putea scoate cuvântul „știu” din limbaj. Continue reading

Category: Argumente filozofice | Comentariile sunt închise pentru Cum definim termenul „a şti”?

Sursa moralităţii (partea I)

A încerca să lămurești o problemă atât de complexă precum originea moralității într-un post este, evident, o acțiune sortită eșecului. Ca să folosesc o sintagmă cunoscută, au curs râuri de cerneală pe această temă și trebuie să recunoaștem că există în continuare mai multe întrebări decât răspunsuri.

Pe de altă parte, dacă un subiect este delicat, asta nu înseamnă că nu ar trebui abordat, fie și sumar. O sistematizare a punctelor de vedere nu strică, cel puțin ca un ghid introductiv, sau punct de plecare pentru o discuție mai amplă. În disputa de idei perpetuă dintre teiști și non-teiști, subiectul moralității este unul dintre cele mai fierbinți, probabil și datorită faptului că cei dintâi au pierdut de mult și la scor bătălia pe celelalte planuri (științific, filozofic etc.). Probabil chiar mai important decât ceea se petrece în aceste dispute „la nivel înalt” este ceea ce se petrece în mintea credinciosului de rând, și a multora care sunt oarecum neutri – persoane pe care le-am încadrat în categoria credința în credință. Unul dintre motivele principale pentru care consideră ideea de dumnezeu justă sau necesară este tocmai acela că au fost educați să nu poată concepe o altă origine a moralității, în afara celei divine.

Îngrijorarea cea mai mare exprimată de teiști este aceea că, în lipsa unui standard moral absolut, văzut ca fiind dumnezeu, ne-am afla în pericol de a ajunge într-un soi de societate bolnavă, lipsită de principii și valori morale, în care orice ar fi posibil. Voi reveni asupra acestei idei mai târziu.

Primul pas, însă, este prezentarea principalelor teorii care se confruntă. În general, pe forumuri pare să predomine ideea că există două variante mari și late, una care caută explicații naturale, și alta care merge pe supranatural (invocând o deitate). De fapt, există două variante supranaturale complet diferite, așa cum se va vedea. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Moralitate | 9 comentarii la Sursa moralităţii (partea I)

Împăratul în pielea goală

Știați că există 8 rase sau tipuri de goblini? Cunoașteți denumirea și proprietățile fiecăreia dintre ele, cu exactitate?

Cunoașteți cele 6 deosebiri fundamentale dintre goblini și gnomi?

Puteți expune modalitățile prin care un Incubus face sex cu victimele sale? Știți cum se înmulțește? Știți unde se odihnește noaptea? Știați că își poate transforma înfățișarea, pentru a arăta ca un om? Sunteți la curent cu cele 5 metode prin care se poate para atacului unui Incubus?

Să nu-mi spuneți cumva că nu cunoașteți deosebirea dintre un Incubus și un Succubus! Înseamnă că nici măcar nu aveți habar de felul în care cele două entități colaborează. Aveți idee câte asemenea entități demonice au fost arse pe rug în Evul Mediu? Desigur, au fost prinse în perioada în care luau față umană. Pe vremea aceea, oamenii erau mult mai vigilenți și mai bine pregătiți pentru a recunoaște diversele tipuri de monștri.

Câte categorii de ființe cunoașteți din grupul Shapeshifterilor, cei care-și pot schimba forma? Aud?! Păi doar celebrul tratat Malleus Malleficarum, publicat în 1487, listează 96 de tipuri de shapeshifteri. Să nu-mi spuneți că nu ați citit tratatul în amănunțime, când în acea capodoperă se demonstrează pe sute de pagini existența, obiceiurile și felul în care pot fi combătuți diferiții demoni, în special cei care apar ca vrăjitoare în lumea noastră. Ce să mai vorbim de celelalte cărți, sute de cărți, în care sunt analizați amănunțit o mulțime de alți locuitori ai lumilor paralele.

Dacă nu ați studiat amănunțit toate acele tratate, cum vă permiteți să afirmați că poziția rațională și normală este să susții că nu există niciunul dintre cei 233 de demoni despre care ne vorbesc lucrările? Analizați o viață întreagă lucrările distinșilor colegi demonologi, și abia apoi vă puteți forma o opinie. Altfel, valoarea celor spuse de Dvs. despre incubuși este egală cu zero! Un specialist în incubologie vă poate face praf oricând. Continue reading

Category: Argumente filozofice | 1 comentariu la Împăratul în pielea goală

O tempora! O mores!

Cu mai bine de 2000 de ani în urmă, Cicero deplângea starea de corupție, lipsa moralității și a verticalității contemporanilor săi. Societatea era văzută de marele orator ca fiind în plină decădere morală, și amintirea trecutului îl făcea să suspine nostalgic: O tempora o mores (în traducere aproximativă – ce timpuri! ce obiceiuri!).

Cu 500 de ani în urmă François Villon exclama Mais où sont les neiges d’antan? (unde sunt zăpezile de altădată?), metafora fiind un mod de a ilustra frumusețea trecutului care nu mai poate fi regăsită astăzi.

Cu aproape 150 de ani în urmă, un Eminescu foarte tânăr era disperat de lipsa de talent, cultură, ideal a generației sale, comparativ cu trecutul care dăduse un Alecsandri sau Negruzzi. Și cine ar fi putut să exprime mai frumos durerea decât cel care a scris versurile Iară noi? noi, epigonii?… Simțiri reci, harfe zdrobite, / Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte, / Măști râzânde, puse bine pe-un caracter inimic; / Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază; / În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază; / Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!.

Cu 30 de ani în urmă, când eram copil, tema preferată de discuție a bunicilor mei era glorioasa epocă interbelică, în care spiritul național era adevărat, în care oamenii încă mai țineau la tradiții, în care moralitatea era cea care trebuie să fie, în care Regele era garantul libertății și independenței noastre.

Cu 10 ani în urmă, dacă treceai prin cimitirul Ghencea în 26 ianuarie, erai întâmpinat de o gloată de nostalgici care îți explicau cum pe vremea lui Ceaușescu se prețuia munca cinstită, nimeni nu murea de foame, nu eram invadați de străini, muzică rock, droguri, politicieni corupți, pornografie și, în general, toate relele din lume. Aveam timp pentru toate, și cel mai sărac român își permitea un concediu la Mamaia și nu te înjurau tineri cu belciuge în nas sau limbă. Continue reading

Category: Religie şi societate | 9 comentarii la O tempora! O mores!

Cele 12 triburi

Nu, nu e vorba despre cele 12 triburi ale lui Israel pornite în exod. Şi nici despre cele 12 triburi din Kobol, povestea atât de îndrăgită de fanii serialului Battlestar Galactica. Ficțiunea poate fi de o calitate îndoielnică (în primul caz) sau reușită (în cel de-al doilea), dar tot ficțiune rămâne.

Povestea mea este una reală, este descrierea pe scurt a unui experiment conceput și executat pe o durată de mai bine de 20 de ani cu multă migală, efort și profesionalism de biologul Richard Lenski împreună cu echipa sa la Universitatea de Stat din Michigan. Voi prezenta experimentul doar în linii mari, pentru amănunte găsiți surse suficiente inclusiv online.

Una din problemele cu care se confruntă studiul în timp real al evoluției este timpul foarte mare care este necesar pentru a se observa modificări semnificative și eventual speciație. Pentru ca niște mutații într-adevăr benefice să apară, și ele să se fixeze în populație sau într-un subset al populației, este în general nevoie de mii de generații. Pentru animalele mari de laborator, asta ar însemna ca un experiment de acest gen să se întindă pe zeci de mii de ani, lucru evident imposibil. Desigur, există deja toate celelalte dovezi indirecte în sprijinul evoluției, mai mult decât suficiente. Despre câteva de ordin genetic am și discutat deja. Însă satisfacția observării în timp real a unor asemenea modificări este incomparabil mai mare. Pentru a verifica în practică predicțiile evoluționiste este nevoie de specii care au un număr mare de generații într-un interval scurt de timp. Bacteriile sunt candidatul ideal, având un număr uriaș de indivizi într-un spațiu mic, și cu o rată de 6-7 generații pe zi.

Lenski și echipa sa au lucrat cu o bacterie bine-cunoscută, Escherichia Coli (E. coli). Există în orice moment cam 1 miliard de E. coli în intestinul gros al unui om sănătos. Experimentul a pornit în 1988 prin însămânțarea dintr-o sursă omogenă, uniformă genetic, a bacteriilor în 12 flacoane. Așadar, în ziua 1 a experimentului, generația 1, avem 12 triburi identice genetic. În interiorul fiecărui flacon s-a adăugat un suport nutritiv alcătuit din mai multe substanțe, factorul limitant fiind cantitatea de glucoză disponibilă. Bacteriile se înmulțesc în mod rapid inițial, până când toată glucoza este consumată, apoi numărul lor nu mai crește (flămânzesc). În ziua a doua, exact o sutime din fiecare din cele 12 flacoane este însămânțată într-un nou flacon și procedura se repetă. În timp de 20 de ani, s-au acumulat cam 7000 de flacoane pentru fiecare din cele 12 linii, corespunzător celor 7000 de zile. Din fiecare generație (fiecare zi), s-au păstrat niște „fosile” prin înghețare. Bacteriile pot fi înghețate printr-un procedeu special și resuscitate oricând în viitor, un lucru foarte util pentru că permite analiza și compararea generațiilor diferite. Este ca și cum ai avea la dispoziție un șir neîntrerupt de fosile, din fiecare generație, timp de aproximativ 45.000 de generații. După cum se exprima Richard Dawkins, ar fi ca și cum ai avea câte un exemplar din fiecare generație de pe la homo erectus, de acum 1 milion de ani, până la strănepoții lui de azi (adică noi). Spun 45.000 pentru că distanța dintre 2 flacoane este în medie de 6,5 generații. 7000 de zile, fiecare zi reprezentând între 6 și 7 generații bacteriene. Continue reading

Category: Dovezi genetice | 14 comentarii la Cele 12 triburi

„Proiectantul” repetent

Creaționiștii (cunoscuți și sub denumirea de creotarzi) și proponenții ID (sau mai simplu ID-ioții), pedalează pe ideea că uimitorul design pe care-l regăsim într-un organism viu denotă o inteligență de tipul unui designer, sau proiectant. Desigur, teoria evoluționistă explica TOCMAI modul în care selecția naturală creează iluzia de design. Dar oare este designul chiar perfect? Ce ne spune anatomia umană, de exemplu?

Pentru cei care nu au asistat vreodată la o intervenție chirurgicală, sau măcar la o disecție, concepția despre felul în care arată un om „pe dinăuntru” tinde să fie una idealistă, îndepărtată de realitate. Îmi amintesc și acum ce șoc am avut în anul I de medicină, la primele lucrări practice pe cadavru. Din diagramele și desenele din cărți sau atlase de anatomie, unde de cele mai multe ori se arată doar componentele esențiale sau cele de interes pentru țesutul/sistemul analizat, în mod greșit îți creezi ideea unui complex organizat, logic, cu  niște obiecte mai mari de tipul organelor, legate între ele prin diferite cabluri și conducte (vase, nervi). Un aranjament de genul celui pe care l-ar concepe un proiectant.

În realitate, dai de cu totul altceva. Există o amestecătură care îți dă dureri de cap de țesuturi grăsoase, artere, vene, vase limfatice, tot soiul de fibre, țesuturi musculare, ganglioni ș.a.m.d. care se suprapun, se întretaie, se ocolesc, se îngrămădesc într-o rețea haotică. Aspectul care te izbește este cel al unei munci făcute de un cârpaci, nu de un proiectant. Există atâta stângăcie, atât de multe lucruri care în mod evident puteau fi făcute mai cu cap, încât devine evident că nu asiști la o capodoperă a proiectării, ci la rezultatul unui proces care a fost nevoit să lucreze cu materialul clientului pentru a îmbunătăți ce se poate. Continue reading

Category: Design prost | 4 comentarii la „Proiectantul” repetent

Genele nu mint (partea a III-a)

Să presupunem că un oarecare om de știință publică o lucrare prin care aduce probe în sprijinul unor idei noi. Lucrarea este primită foarte bine de comunitatea științifică, este valoroasă. Ulterior însă, cineva descoperă într-un oarecare manuscris sau într-o lucrare obscură a unui autor puțin cunoscut, aceleași idei, aceleași experimente. Omul nostru de știință susține că nu avea habar de manuscrisul respectiv, și similitudinea este datorată faptului că, pur și simplu, a ajuns independent la aceleași idei, trecând prin aceleași experimente.

Oricât ar fi de asemănătoare cele exprimate, nu poate fi acuzat de plagiat, nu există certitudinea faptului că a copiat. Ce se întâmplă însă dacă în lucrarea sa găsim o multitudine de greșeli, mergând de la greșeli de conținut până la greșeli de exprimare sau de ortografie? Și acele greșeli sunt identice în manuscrisul mai vechi? În acest caz, avem practic certitudinea faptului că a copiat. O idee valoroasă, 10 idei valoroase, pot apărea independent la 2 indivizi diferiți. Puțin probabil, dar posibil. În schimb, este practic imposibil ca acele părți pozitive să fie însoțite de greșeli identice. Acest lucru îl știe orice profesor de liceu și se ghidează după el. Dacă Mircea este un elev foarte bun, și Dorel, colegul său de bancă, un elev slab, faptul că Dorel a reușit să dea aproape toate răspunsurile corecte la teză ridică o anumită suspiciune. Când însă vezi că Dorel a greșit exact la aceleași întrebări ca și Mircea, în același mod, cu toate că acele întrebări nu erau cu nimic mai dificile decât celelalte, poți fi sigur că a copiat.

Ce legătură are asta cu genetica și evoluționismul? Are, și încă una foarte mare. În codul genetic al tuturor viețuitoarelor studiate până în prezent există porțiuni nefuncționale. De cele mai multe ori ele sunt rămășițe ale unor gene care cândva au avut un rol, dar în urma unor mutații au suferit modificări care au dus la pierderea funcției. Spre deosebire de ceea ce consideră multă lume, marea majoritate a mutațiilor nu sunt dăunătoare, nu sunt nici benefice, ci sunt indiferente. Fiind indiferente, nu există nici un soi de presiune evolutivă pentru a fi îndepărtate, și se perpetuă la urmași. Gena scoasă din funcțiune ca urmare a unor astfel de mutații se numește pseudogenă. Cu timpul, în genom se acumulează din ce în ce mai multe pseudogene, alcătuind o parte din așa-numitul junk DNA. În genomul uman, spre exemplu, există aproximativ 19.000 de pseudogene, un număr aproape egal cu cel al genelor funcționale (21.000). Continue reading

Category: Dovezi genetice | 5 comentarii la Genele nu mint (partea a III-a)

Credinţa în credinţă

Ideea acestui post mi-a fost dată de un schimb recent de replici cu un cunoscut. Ajungând întâmplător la capitolul religie, am constatat că opiniile sale sunt atât de reprezentative pentru românul obișnuit, de clasă medie, încât ar merita să fac un portret al acestei categorii.

Așadar, nu mă voi referi la lelea Floarea, cea care abia știe să scrie. Nu mă voi referi nici la preotul ortodox care, cu o voce mieroasă, toarnă prostii în capul enorașilor pentru propășirea BOR. Nu voi vorbi nici despre propagandistul vreunei secte aflate în ascensiune pe la noi. Nu mă voi referi nici la tânărul aiurit care înghite pe nemestecate toate prostiile new age și nu poate face diferențierea între știință și pseudoștiință. Toți aceia la un loc probabil că reprezintă mai puțin de 20% din populația țării.

Voi vorbi despre românul obișnuit, pe care-l întâlnești pe stradă, sau la locul de muncă, într-un oraș mediu. Iată câteva din caracteristicile sale în această privință: Continue reading

Category: Argumente filozofice | 3 comentarii la Credinţa în credinţă

Dovedeşte că nu există!

Să presupunem că sunteți medic psihiatru. Distinsul domn Noe Cruciulescu, pacientul Dvs., internat cu diagnosticul de schizofrenie paranoidă, susține sus și tare că este perfect sănătos mental. Și mai susține că, undeva în pereții clădirii, există niște organisme microscopice care-l antipatizează și, fiind pe deasupra inteligente, avansate tehnologic și profund imorale reușesc să-i inducă o stare de permanentă amețeală prin intermediul unor unde speciale. Domnul Cruciulescu are un vertij cvasi-continuu și „știe” foarte clar din ce cauză.

Ce anume s-ar putea face pentru a-l convinge că greșește? Orice demonstrație a faptului că vertijul său are cauze naturale, depistabile și tratabile, este inutilă, pentru că, nu-i așa, microorganismele din pereți pot induce acea aparență. Îngustarea arterelor vertebrale care irigă centrii echilibrului este doar ceea ce văd doctorii la suprafață, materialiști înguști. Ei nu ajung la adevărata rădăcină a problemei, undele cauzatoare de boală. Este de asemenea inutil să i se amintească faptul că niciun soi de aparat nu captează undele, deoarece ele nici nu pot fi captate prin definiție, fiind de o natură care depășește nivelul de cunoaștere actual. Cât despre microorganismele în sine, ele nu pot fi nici măcar teoretic găsite, și dacă ne-am afla în fața lor nu am știi că sunt acolo. Pentru că se află într-un alt plan al existenței, fiind alcătuite din dark matter, după cum foarte clar ne spune eruditul nostru pacient. Argumentul suprem în favoarea oricărei încercări de a-i demonstra că, foarte probabil, acele entități sunt doar în imaginația sa, este întâmpinat invariabil cu replica spusă pe un ton triumfător:

Dovedește că nu există!

De prisos să adăugăm faptul că nu putem dovedi așa ceva. Ipoteza a fost formulată în așa fel încât nu permite nici un fel de mijloace de investigare. Chiar presupunând că am avea posibilitatea explorării exhaustive a spațiului desemnat ca locație a misterioaselor microorganisme, peretele spitalului, tot nu am rezolva nimic, deoarece prin definiție entitățile sunt … nedetectabile. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Greşeli de logică | 17 comentarii la Dovedeşte că nu există!

Da’ io nu cred în dumnezeul ăla!

Un copil își duce mâinile la spate și te întreabă: ghici ce țin în ele?

Indiferent ce răspuns ai da, invariabil va spune că ai greșit, e cu totul altceva. Şi dacă ghicești că nu ține nimic, va nega la fel de vehement. Nu are rost nici măcar să te dai bătut și să-l rogi să-ți spună sau să-ți arate chiar el. Nu o va face, se va rezuma doar la a spune că nu ai dreptate. Uneori îți va spune că, de fapt, nici el nu știe ce e, dar e ferm convins că trebuie să fie ceva acolo.

Pentru un ateu imaginea de mai sus e cât se poate de sugestivă. Este ceea ce fac o parte din teiștii-deiștii-panteiștii moderni, să le spunem latura mai „educată”. Ţin cu dinții de conceptul de deitate, însă refuză cu obstinație să dea o explicație comprehensibilă a ceea ce înțeleg prin acel termen. Evident, nu e un bătrânel bărbos, nu e tiranul biblic, nu e nici fiul său, nu e o imagine antropomorfă de nici un soi. Este un ceva care se definește doar prin ceea ce nu este. În discuțiile cu asemenea persoane este inutil să vii cu argumente istorice, filozofice, științifice, logice sau de oricare natură cunoscute minții umane, pentru simplul motiv că interlocutorul va spune că ele nu se aplică dumnezeului la care se referă ei. Care dumnezeu? Nu știm, nu ni se spune.

Premisa oricărei discuții coerente este definirea termenilor cu care operezi. Nu poți discuta despre „vlshpawh” și spune că acesta NU este așa, NU este pe dincolo, NU este nici X, nici Y … dar există. Cum ai putea ataca poziția unui asemenea individ, și cum altfel l-ai putea clasifica decât incoerent sau ilogic, în cel mai bun caz? Continue reading

Category: Argumente filozofice, Greşeli de logică, Religie şi societate | 42 de comentarii la Da’ io nu cred în dumnezeul ăla!

Genele nu mint (partea a II-a)

Arătam în prima parte modul în care analiza genelor care codifică pentru anumite proteine duce la conturarea unui tablou foarte clar de rudenie între specii, tablou care nu întâmplător se suprapune peste arborele vieții deja determinat folosind alte metode.

În partea a doua mă voi referi la o linie genetică de dovezi care este, după părerea specialiștilor, prin ea însăși suficientă pentru a demonstra dincolo de orice îndoială faptul că speciile au rezultat printr-un proces evolutiv și nu au fost create independent. Întrucât presupun că mulți nu au cunoștințe prea avansate de genetică, biologie, sau virusologie, voi încerca să prezint argumentul într-un mod cât mai simplu, fără a face un exces de termeni tehnici.

Imensa majoritate a formelor de viață au drept suport al informației genetice acidul dezoxiribonucleic (ADN), materialul din care sunt alcătuiți cromozomii. Acesta se prezintă ca un lanț de nucleotide conținând fiecare o anumită bază azotată (notată cu una din cele 4 litere), iar succesiunea lor reprezintă codul genetic, specific fiecărui individ în parte, prezent în (aproape) toate celulele corpului său. Codul genetic este foarte asemănător între membrii aceleiași specii. În procesul numit transcripție, o enzimă (ARN-polimeraza) realizează o copie a lanțului de ADN sub formă de ARN (acid ribonucleic), iar pe baza acelei matrici de ARN se sintetizează proteinele, procesul fiind denumit translație. Așadar, direcția normală este ADN -> ARN -> proteine.

Intră pe scenă o formă de viață mai aparte, denumită retrovirusuri. Există o multitudine de membri ai acestei familii, un exemplu binecunoscut (și nefericit) fiind virusul imuno-deficienței umane (HIV). Un astfel de virus are un material genetic codat în ARN (sunt virusuri ARN). Structura unui retrovirus este relativ simplă. Continue reading

Category: Dovezi genetice | 2 comentarii la Genele nu mint (partea a II-a)

Genele nu mint (partea I)

De cele mai multe ori, atunci când creaționiștii se screm să vină cu argumente împotriva teoriei evoluționiste, repetă la nesfârșit niște povești mincinoase și dovedite ca atare de multe decenii, în nenumărate rânduri. Principala lor țintă par să fie fosilele, despre care, fie vorba între noi, nu știu mai nimic. Le place, de exemplu, să spună că nu există fosile tranziționale sau intermediare, o aberație colosală pentru oricine urmărește cât de cât acest domeniu. Lista fosilelor tranziționale cuprinde mii de exemplare, unele linii fiind ilustrate de-a dreptul excepțional în prezent. Dar nu acesta este subiectul la care doresc să mă refer.

Cu toate că argumentele de natură fosiliferă sunt cât se poate de convingătoare prin ele însele, nu reprezintă la ora actuală decât o mică parte din dovezile zdrobitoare în favoarea evoluționismului. Pe bună dreptate, biologii susțin că, și dacă nu s-ar fi găsit nicio fosilă niciodată, evoluționismul ar fi dovedit mai presus de orice îndoială. Mă voi referi în postări ulterioare (în măsura timpului disponibil) la diferitele linii de dovezi care susțin acest punct de vedere: argumente anatomice, geografice, design prost, vestigii, speciație observată direct, experimente de laborator, apariția de noi trăsături sub ochii noștri, dovezi provenite din selecția artificială, din embriologie etc.. Încep însă cu argumentele de ordin genetic, care sunt numeroase și irefutabile.

De obicei, când încerc să explic unui creaționist de ce argumentele genetice sunt evidente, fie mă lovesc de un zid de ignoranță (individul nu cunoaște nici cele mai elementare noțiuni de genetică), fie dau de un papagal care repetă o idee de genul „faptul că există asemănări între codul genetic al speciilor nu denotă că sunt înrudite, poate că Creatorul a folosit pur și simplu aceleași unelte”. Sau, o altă variantă, „ce, dacă Logan-ul și BMW-ul au ambele cutie de viteze sau motor cu multe părți asemănătoare, înseamnă că au evoluat una dintr-alta?”. Continue reading

Category: Dovezi genetice | 10 comentarii la Genele nu mint (partea I)

Este ateismul dogmatic?!

Recunosc deschis faptul că puține lucruri mă deranjează mai mult decât afirmația că ateismul ar fi dogmatic, sau ar fi doar o altă religie. Această poziție denotă fie o totală lipsă de înțelegere a termenilor folosiți, fie o combinație de prostie și rea-voință.

Sigur că e ușor să recurgi la citate amuzante de genul „Ateismul este o religie exact în măsura în care a nu colecta timbre este un hobby” sau „Ateismul este o credință exact la fel cum chelia este o culoare de păr” sau „Ateismul este o religie tot așa cum sănătatea este doar o altă boală”. Însă nu mi-am propus să fac bășcălie de niște oameni care, poate în mod sincer (cel puțin unii dintre ei), chiar nu înțeleg absurdul afirmațiilor.

O poziție dogmatică este una inflexibilă și care nu acceptă analiza critică, de obicei susținută și impusă de o autoritate, impermeabilă la argumente sau dovezi. Ateul este în esență o persoană care nu crede că există o entitate supranaturală care a creat și supraveghează sau dirijează universul. Din ce cauză are ateul un asemenea punct de vedere? Pentru că nu există dovezi în sprijinul unei asemenea teorii. Ateismul este o poziție provizorie și flexibilă prin excelență. Oricare ateu este deschis în a recunoaște acest lucru. Oricare ateu poate furniza în orice moment o listă kilometrică cu descoperiri sau evenimente pe care le-ar considera drept dovadă a existenței a ceea ce uzual denumim dumnezeu. Problema este că acestea întârzie să apară, și ca urmare poziția ateului rămâne aceeași. În contrast evident se află teistul. Am discutat cu zeci de credincioși, am discutat problema pe forumuri, și, fără nici o excepție, am avut parte de același răspuns:

indiferent ce s-ar întâmpla, indiferent ce s-ar descoperi vreodată, indiferent ce argumente îmi vei aduce, credința mea nu va dispărea! Continue reading

Category: Argumente filozofice | Comentariile sunt închise pentru Este ateismul dogmatic?!

Despre abiogeneză, evoluţionism şi probabilităţi

Dacă parcurgi fie și sumar literatura creaționistă, sau citești măcar încercările timide de argumentație ale creaționiștilor, este imposibil să nu găsești la loc de cinste un oarecare calcul scos din burtă, care „demonstrează” că șansele ca abiogeneza să fi avut loc sau ca mutațiile să se fi petrecut în așa fel încât să conducă la formele de viață pe care le vedem azi sunt extrem de mici … atât de mici încât doar prin absurd ar putea cineva să le ia în considerare.

Lectura acestor materiale dovedește o profundă lipsă de înțelegere a biologiei, chimiei organice, și, mai ales, a ideii de probabilitate. Voi enumera pe scurt doar câteva din greșelile cele mai comune.

  1. O primă problemă ar fi încercarea de a calcula probabilitatea unui fenomen despre care nu știm destul. Nu știm câte variante pot exista, și nu știm exact care sunt condițiile care fac posibilă fiecare variantă. Atunci când dai cu un zar știi că are 6 fețe și presupui că e perfect centrat, ca urmare șansele oricărei fețe de a ieși la o aruncare sunt egale, și anume 1/6. Atunci când vorbești de un lucru atât de complex precum viața, nu poți face asemenea calcule. Şi asta pentru că nu ai de unde știi câte tipuri de viață sunt posibile și nici ce șanse are fiecare în parte. Este ca și cum ai încerca să calculezi probabilitatea ca un zar să cadă pe o anumită față, fără a cunoaște forma zarului, numărul de fețe și felul în care este distribuită masa lui (uniform, neuniform și în ce fel). Continue reading
Category: Argumente ştiinţifice, Generalităţi pe teme evolutive, Greşeli de logică | 12 comentarii la Despre abiogeneză, evoluţionism şi probabilităţi

Creierul – producător sau receptor?

Am dat de o discuție interesantă, întinsă pe mai multe pagini (din păcate întreruptă de prostii parazitare), în care disputa se centra asupra următoarei întrebări: este creierul sediul gândurilor, organul care „produce” gânduri, sau doar un receptor al lor?

Toată lumea acceptă faptul că există o corelație evidentă între creier și gânduri. Studiile de imagistică cerebrală, tulburările care apar în cazul unor afecțiuni cerebrale sau simpla influențare medicamentoasă a creierului – toate se reflectă în procesul de gândire al individului respectiv. Cu toate că acestea fac foarte probabilă ipoteza că neuronii cerebrali și sinapsele lor reprezintă „uzina” de gânduri, la prima vedere nu poate exista o certitudine. Așa cum se exprima unul dintre participanții la discuție, se poate imagina o analogie de tipul creierului care este un suport al gândurilor la fel cum o țeavă este suportul prin care curge apa. Dacă țeava se blochează, nu mai apare apa la capăt. Dacă creierul se blochează, nu mai „curg” gândurile. Oricât de ridicolă ar părea sugestia, ar fi incorect să nu o luăm în considerare ca o posibilitate. Iată doar câteva elemente care, cred eu, înclină balanța cu claritate în direcția materialistă: Continue reading

Category: Argumente ştiinţifice, Neurologie | Comentariile sunt închise pentru Creierul – producător sau receptor?