Ateism – Prin filtrul raţiunii

Spectacolul erorilor logice – post final

Prezentul post se constituie într-un răspuns amplu adresat unui comentariu și el destul de elaborat. În mod normal, răspund unui comentariu printr-un alt comentariu, însă voi face o excepție de această dată. Am trei motive.

Unul ar fi acela că autorul a folosit un limbaj civilizat și s-a străduit să prezinte un punct de vedere pro-teist fără a recurge la citate biblice, fără invective, fără amenințări cu iadul – lucru care a ajuns să mă surprindă plăcut atunci când sunt abordat de asemenea indivizi. Am impresia chiar că s-a străduit să fie rațional în cele spuse, ceea ce înseamnă că realizează că este singurul mod în care poți explica ceva sau convinge pe cineva de vreun lucru. De altfel, o spune și el. Nu neagă importanța rațiunii, dar își imaginează că există și alte metode, pe care le numește para-raționale, de aflare a adevărului.

Al doilea motiv este că acesta este ultimul meu post, și ca urmare nu strică să revin asupra uneia dintre temele principale pe care le-am abordat.

Al treilea motiv este însă cel mai important. Este pusă la îndoială temelia pe care mi-am construit imaginea pe care o am despre Univers și modul în care-l putem investiga, ideea care inspiră și titlul blogului în sine. În articolul de la care a pornit cel care a postat mai sus am prezentat motivele pentru care metoda empiric-rațională este singura metodă de cunoaștere. Am să-mi permit să mă citez cu nerușinare – concluzia articolului era următoarea:

Rațiunea nu este doar un instrument din multiplele instrumente care ne stau la dispoziție pentru a înțelege lumea înconjurătoare. Este unica unealtă pe care o avem, singura cu care putem opera dacă nu dorim să ne autoamăgim. Sau, așa cum spune Howard Robinson:

The only alternatives to thinking with reason are thinking unreasonably and not thinking.

Acum voi trece la textul propriu-zis al mesajului. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Greşeli de logică | 29 de comentarii

NU religiei în şcoli – sistematizarea argumentelor

Am constatat că încă există dispute aprinse pe forumuri cu privire la oportunitatea predării religiei în școlile românești. Pentru răspunsul nu, pe care, evident, îl susțin, am găsit o multitudine de puncte de vedere raționale și exprimate elegant. Din păcate, acestea sunt oarecum dispersate, majoritatea celor care au intervenit în discuții sau au scris articole pe această temă oferind doar 1-2 motive pentru care se opun acestei discipline. M-am gândit că n-ar strica să fac o sistematizare a principalelor argumente, așa cum le văd eu, și foarte pe scurt. Oricare din argumentele de mai jos poate fi dezvoltat pe pagini întregi.

1. Religia este, în esență, aderarea la o anumită viziune asupra originii Universului și a modului „dirijat” în care ar funcționa acesta. Viziunea respectivă provine din copilăria omenirii, când pseudo-explicațiile mistice, supranaturale, erau singurele existente. Însă, pentru a realiza cât de mult sau puțin este de apropiată de adevăr varianta religioasă, este absolut necesar să existe o anumită maturitate a gândirii și mai ales cunoștințe concrete accesibile doar cuiva care deja a trecut prin școală. Un copil se află abia în etapa dobândirii cunoștințelor elementare despre modul în care funcționează lumea. Etapa în care se poate vorbi de o gândire suficient de matură pentru a analiza cât de cât argumente de ordin științific, filozofic sau rațional nu se încheie înaintea vârstei de 16-18 ani. Din acest motiv, forțarea încă din clasele primare a unui anumit model, de tipul „există Dumnezeu și anume este cel pe care-l propune religia X” este o greșeală pedagogică fundamentală. Această îndoctrinare timpurie are consecințe dezastruoase în cazul minților mai fragile, a persoanelor mai puțin inteligente, sau a celor care au ghinionul de a avea parte de ceva similar și în cadrul familiei.

2. Chiar dacă ignorăm imaturitatea în gândire, și presupunem prin absurd că și un copil de 10 ani este suficient de inteligent și cult încât să facă o alegere informată asupra viziunii despre lume pe care o preferă, rămâne totuși evident faptul că aceasta este în întregime o decizie personală. Nu este obligatoriu (de fapt ar fi chiar ciudat) ca toți copiii dintr-o anumită clasă sau generație să ajungă la aceleași concluzii. De altfel, acest lucru se vede foarte clar ulterior, la vârsta adultă, când unii rămân pe varianta de turmă care li s-a inoculat (să zicem cea ortodoxă), alții ajung în plasele religiilor neoprotestante, alții ajung să admire budismul, alții devin atei și așa mai departe. Ca urmare, nu se poate forța o singură religie pe gâtul tuturor, într-un cadru organizat. Continue reading

Category: Religie şi societate | 12 comentarii

Despre liberul arbitru

Cu greu poate fi găsit un subiect care să dea mai multă bătaie de cap filozofilor decât cel al liberului arbitru (free will). De fapt, conceptul se află la intersecția intereselor și obiectului de studiu al filozofiei, neuroștiințelor, eticii și teologiei. Dificultățile majore pornesc de la însăși definirea termenului în sine. Ce anume este liberul arbitru? În accepțiunea cea mai răspândită, ar fi capacitatea unui agent de a acționa într-un anumit mod sau altul, fără a fi pe deplin constrâns de alți factori în alegerea sa. Cu alte cuvinte, presupunând că aceleași condiții s-ar repeta, până în cel mai mic detaliu, agentul respectiv ar fi capabil să facă o altă alegere dacă este dotat cu liber arbitru.

Este important de înțeles faptul că și cei mai aprigi susținători ai existenței liberului arbitru acceptă faptul că există îngrădiri în privința alegerilor, că spațiul în care se mișcă agentul este limitat de o mulțime de condiționări și factori preexistenți. Însă această îngrădire nu este totală. Spre exemplificare, a fi incapabil să-ți placă un anumit miros nu este o dovadă împotriva liberului arbitru. Este de la sine înțeles că o anumită constituție genetică, hormonală, neuronală, combinate cu toate experiențele anterioare ale individului, îl pot determina pe acesta să aibă o reacție de repulsie la acel miros, indiferent de ceea ce ar „alege” el. Aceasta însă nu-l împiedică, dacă dorește, să intre într-o încăpere în care mirosul respectiv este prezent, așadar are liberul arbitru de a decide dacă să se supună sau nu mirosului neplăcut. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Neurologie | 72 de comentarii

Pro-miserable-life

Voi începe cu o istorisire. Una reală. A fost odată ca niciodată … o vreme în care aveam 19 ani și eram student în anul I la medicină. Și împreună cu ceilalți boboci mediciniști am hotărât să facem un chef de chef la căminele studențești, să arătăm ce grozavi suntem și să ne cunoaștem mai bine între noi. Zis și făcut. Suntem în seara/noaptea chefului. Într-una din sălile de mese, transformată în ring de dans, boxele bubuie și dușumeaua se cutremură sub pașii tinerilor îmbătați de ritm. Într-o sală alăturată, unii cu porniri mai intelectuale se dau rotunzi. Și, printre ei, subsemnatul iese în evidență, ca un soi de mini-enciclopedie. De la găuri negre la războiul Malvinelor, de la politica lui Gorbachev la ultimele bancuri cu radio Erevan, hop și LazyPawn, plin de vervă și de informații. Deși eram cât se poate de concentrat la ceea ce spuneam, nu am putut să nu remarc o minunată ființă de sex feminin, care părea extrem de încântată de prestația mea, râdea cel mai tare la bancurile mele și zâmbea într-un fel sugestiv. Fata era gorgeousă nevoie mare, gen păpușă Barbie, blondă, înăltuță, subțire, ochi verzi, înaintare puternică, voce ușor răgușită Continue reading

Category: Diverse, Moralitate, Religie şi societate | 47 de comentarii

Cum e cu apelul la autoritate?

Dacă ne referim la societățile omenești primitive de acum câteva mii sau zeci de mii de ani, vom avea imaginea unor indivizi practic uniformi în ceea ce privește cunoștințele despre lumea înconjurătoare. Sigur, nu este exclus ca unul să fi știut ceva mai mult despre confecționarea săgeților, și altul să fie oarecum mai talentat la analiza urmelor lăsate de pradă, în timp ce un al treilea știa mai multe cântece. Însă, în linii mari, diferențele erau minore și cam oricare adult putea răspunde la fel de „bine” la orice tip de întrebare ca și oricare altul. Diversificarea îndeletnicirilor umane a dus treptat la nașterea a din ce în ce mai multe domenii ale cunoașterii, și odată cu ele la apariția unor „experți”, a unor persoane care se pricepeau mai bine decât restul într-un anumit domeniu. Totuși, chiar și în perioada renascentistă mai existau exemple de personalități care erau echivalentul unei enciclopedii a vremii, având cunoștințe avansate în domenii cât se poate de variate, de la matematică până la literatură, astronomie, arte, mecanică, sau medicină. Termenul consacrat în literatura anglo-saxonă este acela de „polymath”, și poate că cel mai strălucit exemplu este cel al lui Leonardo da Vinci. Nu cred că astăzi ducem lipsă de persoane cu o arie foarte largă de interese, sau de persoane cu o inteligență și capacitate de muncă cu totul ieșite din comun, însă devine practic imposibil să ai cunoștințe avansate în domenii diferite, datorită progresului extraordinar al cunoașterii umane (în primul rând al cunoașterii științifice). Este practic imposibil să fii expert în genetică, programare Java, aerodinamică și bucătăria chinezească în același timp (asta ca să dau niște exemple la întâmplare). Există din ce în ce mai mult o specializare și o supraspecializare în domenii din ce în ce mai înguste, pe măsură ce „adâncimea” cunoștințelor crește. Intuitiv, nu este greu de înțeles ceea ce se întâmplă. Există o limitare, un volum maxim de informații și cunoștințe pe care o persoană le poate asimila și prelucra constructiv. Acel volum poate fi ocupat de cunoașterea superficială a unui număr mai mare de ramuri, sau de cunoașterea profundă a unui număr mai redus de ramuri. Din moment ce ramurile cresc permanent, pentru a deveni expert într-una dintre ele ești nevoit să renunți la explorarea celorlalte. Pentru a parafraza o cunoscută vorbă de duh, situația stă cam în felul următor: omul modern tinde să știe din ce în ce mai mult despre din ce în ce mai puțin, până când va cunoaște totul despre nimic. 😀 Continue reading

Category: Argumente filozofice, Greşeli de logică | 2 comentarii

Că e laie, că-i bălaie …

Așa cum am mai spus și cu alte ocazii, nu am nimic împotriva credinciosului care recunoaște deschis că baza credinței sale este una pur emoțională. Poate îl face să se simtă bine, să treacă mai ușor peste greutăți. Poate are rădăcini care trebuie căutate la nivelul familiei și societății. Nu doresc să insist acum asupra acestor aspecte – despre motivele pentru care mulți au ajuns să creadă basme și pentru care unii dintre ei sunt greu de clintit de pe poziție am discutat într-un alt articol.

Atitudinea este cu totul alta atunci când individul pretinde că ar exista argumente de ordin rațional în favoarea divinității, și mai ales atunci când ajunge într-un stadiu de demență religioasă suficient de avansat încât să nege ramuri întregi ale științei moderne, din simplul motiv că nu se potrivesc cu o anumită interpretare a unei anumite cărțulii primitive. În fața acestor răspândaci ai ignoranței atitudinea de indiferență nu este potrivită, pentru că duce la o condamnare a generațiilor următoare.

Cea mai clară dovadă că o teorie este lipsită de valoare este atunci când cel care emite teoria respectivă este pregătit să vadă o „confirmare” strălucită a ei în orice, chiar și în rezultate contradictorii. Și cu greu pot fi găsite exemple mai bune decât cele oferite constant de cei care caută să justifice existența prietenului imaginar. Am selectat câteva dintre cele mai frecvente exemple pe care le-am întâlnit. Vă las să apreciați ingeniozitatea argumentației. Cum au ei acoperite toate variantele, drăguții de ei, și ce logici sunt! 😛 Continue reading

Category: Argumente filozofice, Greşeli de logică | 43 de comentarii

Theological lunacy

Știu că este penibil să fii nevoit să discuți despre niște lucruri elementare, așa cum o voi face eu în cele ce urmează. Ar trebui ca orice individ cu o vârstă de peste 10 ani, cu o brumă de educație și un intelect măcar mediocru să cunoască pe deplin cele de mai jos. Dacă ar fi așa, articolul nu și-ar avea rostul. Din păcate, discuțiile și argumentele prezentate de unele persoane, în special din sfera teistă, m-au convins că nu înțeleg principiul elementar expus în cele ce urmează.

Voi porni de la un exemplu. Să presupunem că badea Gheorghe, un cioban analfabet din vârful munților, are niște dureri de piept, ajunge pe mâna medicilor la un spital oarecare, și după investigații amănunțite este informat că este necesar să i se facă un by-pass coronarian, pentru că altfel îl paște un infarct miocardic major care s-ar putea să-l coste viața. Este foarte posibil ca pentru badea Gheorghe toți acești termeni să sune ca o limbă străină. Mai mult ca sigur, el nu știe ce este acela un by-pass coronarian, și exprimarea procedurii în engleză drept CABG (coronary artery bypass graft) nu-l va ajuta. Pacientul nostru va solicita o explicație care să-l lămurească cu privire la natura bolii sale și a intervenției la care urmează să fie supus.

Poate că un chirurg cardiovascular îi va explica faptul că acel by-pass este un procedeu care folosește un alt vas de sânge pentru a alimenta teritoriul vascular situat distal de obstacolul din interiorul unei artere coronare. Acel vas de sânge folosit ca și cale derivativă este frecvent artera mamară internă, sau poate fi recoltat dintr-o venă safenă. Dacă este amabil, doctorul nostru s-ar putea să-i arate și o imagine ca să-i ușureze explicația, ceva de genul celei din stânga.

S-ar putea însă ca ideea de coronară blocată să nu fie suficientă pentru a-l lămuri pe pacient. El nu știe nici măcar ce este aceea o coronară. În acest caz, medicul va merge cu un nivel mai jos cu explicația, definind coronarele ca niște artere care au rolul de a vasculariza inima. Dacă și termenul de arteră îi este necunoscut, i se va explica faptul că arterele și venele sunt vase de sânge, și diferența dintre ele este aceea că arterele duc sângele oxigenat spre organul țintă (periferie), în timp ce venele sunt vasele prin care sângele face drumul întors către inimă. Dacă și conceptul de vas de sânge este deasupra nivelului de cunoștințe al bietului ciobănaș, cel care îl educă va fi nevoit să mai coboare un nivel, și să ofere explicația privitoare la rolul de tuburi (sau conducte) al acestora. La un moment dat se va ajunge la niște lucruri suficient de simple încât să intre în aria de cunoștințe a celui care întreabă – de exemplu este probabil că înțelege și cunoaște ideea de țeavă, sau de curgere a unui lichid printr-un tub. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Greşeli de logică | 31 de comentarii

Conflictul dintre ştiinţă şi religie

În ultimul timp există discuții destul de aprinse pe forumuri și prin presă despre relația care există între știință și religie. Dezbaterea este veche, însă pare să se acutizeze în parte și datorită punctelor de vedere radicale exprimate de reprezentanții „noului ateism”, urmate, firesc, de riposta celor care nu le împărtășesc.

Există un conflict sau nu? Răspunsul „nu există” este îmbrățișat la ora actuală de marea majoritate a credinicioșilor și de o parte a ateilor și agnosticilor (denumiți acomodaționiști). Conform acestora, știința și religia nu se află în conflict deoarece răspund unor întrebări diferite, sau se adresează unor sfere diferite ale cunoașterii. Voi prezenta principalii piloni pe care se sprijină acest punct de vedere, și motivele pentru care-l consider profund eronat.

Fără îndoială că trebuie pornit cu deja celebrul principiu al NOMA (non-overlapping magisteria). Justificările actuale sunt cel puțin parțial sinonime cu cea formulată de Stephen Jay Gould (de altfel un binecunoscut ateu, cercetător evoluționist) în 1999:

Știința încearcă să documenteze caracterul factual al lumii naturale, să dezvolte teorii care coordonează și explică acele fapte. Religia, pe de altă parte, operează în domeniul diferit dar la fel de important al valorilor, scopurilor și semnificațiilor umane – subiecte asupra cărora domeniul factual al științei ne poate ilumina, dar nu le va putea niciodată lămuri pe deplin. În mod similar, oamenii de știință sunt nevoiți să lucreze cu principii etice, unele specifice profesiei lor, dar a căror validitate nu poate fi dedusă din descoperirile științifice în sine. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Religie şi societate | 19 comentarii

Strania poveste a musulmanului devenit creştin-ortodox

Cu câteva zile în urmă am văzut filmul Strania poveste a lui Benjamin Button. Un film reușit, pe alocuri chiar emoționant, care urmărește firul epic al vieții unui individ care s-a născut bătrân și a evoluat în sens invers, spre starea de bebeluș vreo 80 de ani mai târziu. La impresia artistică reușită contribuie scenariul care îmbină o idee în esență dramatică cu momente amuzante, dar și calitatea actorilor.

Desigur, ideea centrală a filmului este o imposibilitate biologică, și nu cred că este necesar să explic de ce. De-a lungul anilor, am observat un lucru interesant, și anume faptul că persoanele care sunt foarte raționale în înțelegerea lumii înconjurătoare (sfera ateilor sceptici), sunt în același timp capabile de a gusta din plin „basmele” clasice sau moderne, sub formă scrisă sau audio-vizuală. Chiar și pe acest blog unii colegi și-au exprimat fascinația timpurie pentru povești – un exemplu aici – bolduit de mine. Bănuiesc că o minte care este suficient de lucidă pentru a înțelege lipsa de „magie” a realității este predispusă să se delecteze cu scenarii fantastice atunci când vine vorba de artă. Poate este un fel de lege a compensației. 🙂

Din contră, credincioșii cei mai înfocați tind să strâmbe din nas la așa ceva, mai ales când li se pare că opera respectivă ar avea vreun oarecare mesaj care intră în contradicție cu caraghiosul lor sistem de superstiții. Este de-a dreptul hilar să constați că internetul e plin de recomandări creștine împotriva aventurilor bietului Harry Potter, sau a unei povești precum cea din The Golden Compass.

Religiile sunt pline de basme, este însăși esența lor. Ființe magice, cu puteri magice, făcând miracole, nelimitate de legile naturii. Deosebirea este că unii iau acele basme în serios. Ateul care citește sau vede Lord of the Rings gustă din plin miracolele pe care le face toiagul lui Gandalf, vrăjitorul cel bun, dar știe că sunt ficțiune pură. Credinciosul crede că mâna lui Moise întinsă asupra Mării Roșii chiar a despărțit apele, iar cel care pupă moaște crede la modul cel mai serios că acele oseminte îl vor ajuta să scape de psoriazis sau diabet. Continue reading

Category: Religie şi societate | 16 comentarii

Demitizarea abiogenezei

Discutam acum câteva zile cu un coleg despre drama prin care a trecut un cunoscut de-al său, cetățean olandez. Tatăl său, până în urmă cu un an perfect sănătos, a prezentat o degradare rapidă cognitivă, o demență accelerată însoțită de semne neurologice rapid progresive (convulsii, tulburări motorii, de vorbire etc.). În urma investigațiilor s-a pus diagnosticul de boală Creutzfeldt-Jakob, una din acele afecțiuni degenerative ale sistemului nervos central în care medicina contemporană este deocamdată lipsită de orice resurse terapeutice. Decesul a survenit după aproape un an de chin pentru suferind și familia sa. Din fericire, afecțiunea este rară, însă atunci când apare este necruțătoare.

Pornind de la ghinionul bietului om am ajuns la „oile noastre”, alea neurologice, comentând despre cauza bolii în sine. Agentul cauzal a fost identificat și face parte din grupul prionilor. Prionii aceștia nu sunt altceva decât niște forme ciudate ale unor proteine, mai exact proteine cu o structură spațială diferită și „greșită” față de omoloagele prezente în celulele unui individ sănătos. Prionii nu sunt niște vietăți, nu au vreun metabolism propriu, sau material genetic. Sunt doar niște proteine „strâmbe”. De fapt și termenul în sine vine de la „infectious protein”. Primii prioni au fost evidențiați prin anii 80. Acțiunea lor este una de tip cascadă, determină modificarea proteinelor endogene în forma prionică, și aceasta la rândul ei va racola noi și noi proteine care pățesc același lucru. Sperietoarea denumită popular „boala vacii nebune” (encefalopatia bovină spongiformă) este tot o boală prionică. Continue reading

Category: Argumente ştiinţifice, Generalităţi pe teme evolutive, Neurologie | 11 comentarii

De ce nu-i convingem?

Pentru cei care fac parte din categoria ateilor, lucrurile sunt clare. Există argumente zdrobitoare de ordin filozofic, rațional, științific, istoric împotriva existenței oricărei variante de dumnezeu. Cărțile scrise pe această tematică sunt convingătoare și elegante prin raționamentele folosite. Dezbaterile la care iau parte reprezentanții mai noi sau mai vechi ai „tagmei” sceptic-raționale se soldează de obicei cu umilirea intelectuală a teiștilor, ale căror speculații sunt puse în adevărata lor lumină – doar o pledoarie izvorâtă în principal din gândirea de tip deziderativ.

Cu toate acestea, se întâmplă relativ rar ca argumentația solidă și pertinentă la care fac apel ateii să convingă într-adevăr un teist pur-sânge să-și schimbe poziția. Desigur, există nehotărâți, și există o mulțime de indivizi care se aflau deja într-un proces de tranziție, pentru care asemenea puncte de vedere exprimate articulat grăbesc sau decid schimbarea. Însă nu se întâmplă prea frecvent ca un credincios adevărat să sufere subit un soi de declic intelectual care să-l trezească la realitate.

Constituția mea duce la acceptarea unei poziții de tip științific-rațional, la susținerea unei idei proporțional cu probabilitatea ca ea să fie corectă, pe baza datelor de care dispunem și a raționamentelor de tip inductiv și deductiv generate de acele date. Ca urmare, multă vreme mi-a fost foarte greu să înțeleg cum poate cineva să susțină credința în diferite istorioare supranaturale vădit contrazise de tot ceea ce cunoaștem despre lumea înconjurătoare. De multe ori am cedat tentației de a pune totul pe seama prostiei interlocutorului, și uneori am avut dreptate. Alteori însă modul de exprimare sau pregătirea profesională a partenerului de discuție făceau această variantă una poate prea comodă și probabil incorectă. Discuțiile interminabile purtate pe forumuri și dezbaterile la care am participat fie direct, fie ca martor, m-au ajutat treptat să înțeleg principalele motive pentru care cei din tabăra adversă nu par a fi impresionați de ceea ce nouă, ateilor, ne par a fi lucruri mai mult decât evidente.

Așadar, care ar fi motivele pentru care nu reușim să-i convingem pe credincioșii hardcore? Enumăr câteva dintre cele mai comune, din experiența proprie, fără a avea pretenția unei liste exhaustive. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Psihologie, Religie şi societate | 80 de comentarii

Este ateismul în creştere? (Remus says no)

Am avut recent un schimb de idei cu un distins cititor al blogului, Remus, ateu și el, dar care își exprimă rezerve serioase cu privire la dinamica pozitivă a ateismului pe plan mondial, și în particular în SUA și Europa. Comentariile pot fi găsite la articolul Nu am devenit ateu. În vreme ce eu (și toate sursele pe care le cunosc) sunt de părere că există o creștere reală, el pare a fi de o părere diferită. Găsesc opiniile sale interesante și stimulante, astfel încât merită mai mult decât un răspuns scurt într-un comentariu. În paranteză fie spus, voi evita adresarea directă, mai ales că pe mine formula pe care o folosește Remus (dumneata) mă deranjează. Pe un blog mi se pare firesc fie să renunți la formalisme și să te adresezi cu „tu”, sau, dacă dorești să fii politicos, termenul de Dvs. mi se pare potrivit. „Dumneata” are conotații peiorative. Așadar, să trecem la subiectul propriu-zis, și mă voi referi strict la partea de statistică, cea care mi-a atras atenția.

În legătură cu evoluția credinței/necredinței în rândurile elitelor științifice americane, se pare că este o neînțelegere. Vorbim despre lucruri diferite. Partenerul de dialog se exprimă în felul următor: „ultimele date statistice in SUA arata ca noua generatie de oameni de stiinta valorosi (academicieni) sunt atei intr-o proportie mai mica decat vechea”. Exprimarea mea a fost următoarea: „procentajul academicienilor necredincioși este în continuă creștere în SUA.” Ulterior, pentru argumentarea poziției, mi s-au prezentat referințele unui studiu pe care îl cunosc, în care se confirmă de altfel nivelul foarte scăzut al religiozității în rândurile elitei științifice, dar se arată că acesta este ceva mai mare în categoria 18-34 ani decât în cele de vârstă mai înaintată. Însă nu despre asta discutăm, împărțirea pe grupe de vârstă a oamenilor de știință de la un moment dat. Ceea ce contează este modul în care se prezintă per ansamblu această categorie într-o perioadă istorică, comparativ cu alta. Eu cel puțin la asta m-am referit. Atașez un grafic sugestiv. Continue reading

Category: Religie şi societate | 13 comentarii

Nici indienii nu sunt mai breji

În articolele cu tematică (anti)religioasă, de exemplu cele în care arătam cum absurdul poate deveni acceptabil prin îndoctrinare, am insistat asupra exemplelor cu care suntem familiarizați din basmul creștin. Conform așteptărilor, unii creștini s-au grăbit să mă acuze că aș avea ceva particular cu credința lor. Unii dintre acești oameni încă mai suferă de mania persecuției și din tonul lor plângăcios ai spune că se cred dacă nu mici Isusei, cel puțin pe aproape de a fi aruncați în groapa cu lei. Pare amuzant într-o societate în care dacă e cineva demonizat, categoric nu este din categoria net majoritară a credincioșilor.

Nu vreau să insinuez că ar exista o ierarhizare a credințelor pe baza apropierii lor de o oarecare „realitate” supranaturală. Din acest punct de vedere, sunt toate la fel de penibile, susținând idei nu doar neverificabile empiric ci și absurde în cel mai înalt grad, de-a dreptul anacronice pentru nivelul la care cunoașterea umană a ajuns în mileniul 3. Este adevărat că unele prostii religioase sunt mai gogonate decât altele. Cu cât un basm este mai bogat în năstrușnicii, cu atât este mai caraghios. De aceea, ceva gen mormonismul (care combină unele aberații clasice creștine cu modificări la care mai adaugă aberații marca Joseph Smith) este evident mai stupid decât catolicismul, să zicem. O poveste nu ar fi neapărat caraghioasă dacă ar fi luată ca atare, ca un basm izvorât din imaginație. La urma urmei, tuturor ne plac basmele, nu doar copiilor, și nu întâmplător cele mai de succes filme și cărți ale ultimilor ani sunt tocmai cele debordând de fantezie. Ridicolul derivă însă din luarea unor asemenea povești în serios. Singura deosebire între cei care caută școala de vrăjitorie Hogwarts și cei care caută moaște făcătoare de minuni este că sunt mai mulți în cea de-a doua categorie și în mod ciudat se bucură de o oarecare respectabilitate în societate, în loc să fie îndrumați către balamuc. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Neurologie, New Age & alte tâmpenii similare, Religie şi societate | 6 comentarii

Obişnuirea cu absurdul (II)

Spuneam în prima parte că există, din păcate, tendința de a deveni imun la o absurditate, dacă aceasta este repetată de suficient de multe ori. Tocirea simțului critic face ca respectiva aberație să sune ok de la o vreme. Pentru a realiza cu ce avem de a face de fapt este necesară o „evadare” din sistem, și o analiză rațională a conceptului, efectuată din exterior, ca și cum l-am auzi pentru prima dată. În primul articol am oferit ca exemplu ideea de „fiu al lui dumnezeu”, un concept pe cât de amuzant, pe atât de lipsit de sens. În acest post mă voi referi la o altă idee centrală a basmului creștin, și anume aceea a sacrificiului lui Iisus.

Să fie clar de la început că nu discut aici despre cât este este el de verosimil. Nu va fi o dezbatere pe teme istorice, nu voi discuta despre existența sau inexistența lui Iisus, sau a presupuselor sale fapte și vorbe de duh. Accept ca punct de plecare faptul că personajul cu pricina a existat, și a fost dumnezeu sau fiu de dumnezeu, după preferințe. Bineînțeles că nu cred o iotă, însă intenția mea este de a arăta absurdul conceptelor în sine, pornind de la premisele creștine. Așadar, se spune că acest om-dumnezeu-fiu de dumnezeu s-a sacrificat pentru iertarea păcatelor. Care ar fi problemele cu o asemenea idee năstrușnică? Voi enumera câteva în cele ce urmează.

1. De ce ar fi ales Dumnezeu tocmai acel moment și acea locație pentru un asemenea spectacol ieftin? Abia atunci a realizat că oamenii sunt păcătoși? Doar ei erau de la Adam și Eva încoace. A așteptat ca populația să ajungă la un anumit prag numeric? Nu era mai simplu să facă figura asta pe vremea lui Cain și Abel? Sau imediat după potop? Ar fi avut o audiență de 100% din populația Globului, și ar fi fost foarte convingător. Și de ce tocmai într-o zonă amărâtă care nu era nici extrem de populată, nici avansată din punct de vedere cultural, și în general nu se remarca prin nimic? După datele antropologilor oamenii există într-o formă foarte asemănătoare cu cea de astăzi de 150-200.000 de ani. De ce nu a intervenit Dumnezeu acum 100.000 de ani? Continue reading

Category: Argumente filozofice, Religie şi societate | 12 comentarii

Opţiuni privind modificările genetice (sondaj de opinie)

Discutam în postul precedent și în comentariile care au urmat despre faptul că determinismul genetic joacă un rol important, poate chiar mai important decât credem, în formarea individului. În plus, pe măsură ce se fac pași în direcția descifrării hărții genetice umane (și a altor specii), devine din ce în ce mai probabil un viitor în care tehnologia să ne permită alterarea materialului genetic al viitoarei generații.

Deja există, așa cum se știe, culturi de plante modificate genetic pentru îmbunătățirea unor caracteristici sau adaptarea la zone de climat în care nu ar supraviețui în mod normal. De fapt, ceea ce ar face ingineria genetică ar fi într-o oarecare măsură un soi de selecție artificială accelerată. În loc să așteptăm sute sau mii de generații pentru a obține ceea ce dorim, prin încrucișări selective, o facem dintr-un singur foc alterând informația genetică. Încep cu două întrebări nelegate de ființele umane:

1. De acord cu ameliorarea genetică a culturilor (plantelor)?

DA (70%, 147 Voturi)
NU (22%, 46 Voturi)
Da, cu mențiuni (precizați-le în comentarii) (8%, 17 Voturi)

Total Votanți: 210

Loading ...

Category: Diverse, Moralitate | 64 de comentarii

COMT şi altruismul

Catecol-O-metil transferaza (COMT) este o enzimă implicată în metabolizarea neurotransmițătorilor catecolaminici (dopamina, adrenalina și noradrenalina). În organism se găsește sub două forme, una mai lungă denumită MB-COMT (membrane-bound COMT), produsă mai ales în creier, și alta mai scurtă, S-COMT (soluble COMT), prezentă în ficat, rinichi și sânge. COMT are o activitate importantă în zona prefrontală, cea care este legată de personalitate, inhibiții/dezinhibiții, planificare, comportament în societate, emoții și memoria de scurtă durată. Am menționat tangențial aceste lucruri în cazul pacientului M.P..

În prezent cunoaștem localizarea genei care este responsabilă de sinteza COMT. Gena COMT (lipsă de imaginație la alegerea denumirii) se află pe brațul lung al cromozomului 22, mai exact 22q11.21-q11.23 (între pozițiile 11.21 și 11.23). Sau, ca să vă faceți o idee asupra nivelului preciziei cu care lucrează geneticienii astăzi, gena ocupă bazele azotate numerotate de la 19.929.262 la 19.957.497.

Se cunoaște de ceva timp că modificări genetice care afectează acea porțiune duc la o susceptibilitate crescută la modificări psihice variate. De exemplu, o afecțiune genetică având ca substrat o deleție a unui fragment din cromozomul 22 duce la o prevalență sporită a cazurilor de schizofrenie, depresie, anxietate și tulburări bipolare. Pentru o persoană care înțelege că substratul tuturor proceselor mentale, inclusiv cele psihice, este doar unul biochimic, nu reprezintă nicio surpriză faptul că alterarea unei gene care răspunde de inactivarea unor neurotransmițători are consecințe psihice. Pentru adepții teoriilor dualiste, care văd mintea ca o entitate separată, este mai greu de explicat motivul pentru care o mică modificare genetică duce la schimbarea personalității și chiar tulburări psihice. Continue reading

Category: Dovezi genetice, Moralitate, Neurologie, Psihologie | 24 de comentarii

Despre profeţii

Conform dicționarelor, un profet (sinonim proroc, sau prooroc) este un individ care este capabil să prezică viitorul ca urmare a informațiilor care i-au fost insuflate pe cale supranaturală de către dumnezeu. Uneori boss-ul îi spune direct ce se va întâmpla, alteori prin intermediul unor viziuni. Indiferent care este metoda, profetul ajunge să cunoască lucruri despre viitor pe care le comunică celorlalți, așa numitele profeții.

Pentru mulți teologi, presupusa existență a unor profeții biblice îndeplinite reprezintă o dovadă a faptului că există, într-adevăr, un dumnezeu care a ales această ciudată metodă de a face cunoscute unor aleși ai săi informații despre viitor. Nu sunt expert în Biblie și ca urmare nu pretind că aș fi petrecut mult timp analizând pasajele care se pretind a fi profetice. Se pare că meseria de profet era foarte la modă acum vreo 2000 de ani, cam cum ar fi cea de analist politic astăzi. Erau o mulțime de profeți, tare pricepuți. Totuși, am citit destul despre acest subiect pentru a realiza fragilitatea argumentului. Doresc să mă refer la câteva puncte principiale legate de ideea în sine a profeției, fără a intra în amănunte pe care oricine le poate găsi online.

1. Pentru a afirma că X este o profeție îndeplinită, trebuie să existe dovada faptului că evenimentul anticipat chiar s-a produs, în realitate. Nimic nu este mai ușor decât să scrii o poveste în care se petrec lucruri pe care le-ai anticipat într-o altă poveste. Pe nimeni nu impresionează faptul că în Terminator 3 se petrec evenimente anticipate în Terminator 1, și asta deoarece evenimentele respective sunt fictive. Nimeni nu crede că a fost o mână divină acolo, în schimb dacă în loc de Terminator se pune Vechiul și Noul Testament, brusc capătă greutate în ochii unora. Pe tot cuprinsul NT este evidentă preocuparea autorilor anonimi de a căuta cât mai multe potriviri cu fragmente din VT, pentru a justifica pretențiile mesianice ale lui Iisus. Această strădanie atinge în unele cazuri ridicolul, ajungând să răstălmăcească VT și să transforme în profeții fragmente care nu aveau nimic de-a face cu așa ceva. De altfel, numeroase exprimări evidențiază clar intenția de a forța potriviri acolo unde nu există – cutare a făcut cutare lucru pentru ca să se îndeplinească ce scria în cutare verset din VT. Continue reading

Category: Argumente filozofice | 10 comentarii

Simţul special

O idee pe care o întâlnesc frecvent este aceea că ar exista un simț (sau chiar mai multe) pe care nu le au toți oamenii, iar fericiții posesori ai acelui (acelor) simț(uri) ar avea acces la informații care nu sunt accesibile celorlalți. Argumentul este folosit frecvent în două situații concrete și diferite. Pe de o parte, sunt persoane religioase care spun că simt prezența divinității particulare în care cred, și văd lipsa acelui simț în cazul ateilor drept un handicap ciudat. Pe de altă parte, se spune despre unii că ar avea capacități paranormale speciale, care le permit să facă tot soiul de năstrușnicii, precum „citirea” urmelor pe care evenimentele le lasă în mediu, perceperea unor informații de la distanță, sau chiar purtarea unor discuții cu spiritele morților (exemple sunt multe).

Cele două categorii diferă de la bun început prin faptul că religioșii consideră simțul lor ca ceva normal (fiind majoritari), și ca urmare persoanele cărora le lipsește (ateii) ar fi un soi de handicapați, în timp ce categoria celor cu capacități paranormale ar fi una privilegiată, o minoritate dotată cu simțuri speciale. Pentru mine sunt și unii și alții doar niște indivizi lipsiți de capacitatea de a face o analiză logică, critică, a propriilor idei. În plus, în categoria a doua există o densitate ridicată de escroci, oameni care profită de naivitatea altora. Dar hai să trecem la examinarea principalelor motive pentru care întregul concept de simț adițional nu rezistă la o analiză atentă.

1. Pentru ca un individ să posede un simț special, ar trebui să existe o anumită structură morfologică pe care să o aibă în plus de alții. Sau cel puțin ar trebui să aibă o anumită structură mult mai bine dezvoltată decât la alții lipsiți de acel simț particular. Cred că nu e nevoie să spun că nu s-a găsit vreodată așa ceva. Nici studiile pe cadavre, nici cele imagistice nu au arătat că un individ care simte prezența divinului sau unul care chipurile are niște capacități parapsihologice nemaipomenite ar avea ceva special din punct de vedere anatomic. Chiar dacă pretențiile persoanelor respective sunt că ceea ce simt este ceva imaterial, tot este necesar un „modem”, o structură materială care să facă traducerea din presupusul tărâm al imaterialului spre impulsurile electrice din creierul propriu. Și spun asta deoarece în timpul experiențelor religioase, cel puțin, există în mod clar anumite zone corticale care se „aprind”. Am discutat despre importanța lor într-un articol precedent. Așadar, gândurile în sine, inclusiv cele religioase sau cele ale „superdotaților” noștri para-nuștiuce, au substratul obișnuit cerebral, însă nu se regăsește nicăieri vreun organ sau vreo structură pe care aceste persoane să o aibă în plus de cel mai închistat și dogmatic sceptic cu putință. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Greşeli de logică, New Age & alte tâmpenii similare | 14 comentarii

Doar gradul diferă

Dacă omul ar fi rezultatul unei creații speciale, ar trebui să vedem structuri și funcțiuni diferite, care nu se regăsesc în rândul altor animale. Din punct de vedere anatomic, genetic și biochimic știm deja cu claritate că lucrurile nu stau așa. Asemănările cu restul lumii vii, care merg până la identitate în cazul unor structuri moleculare, sunt de necontestat. În fața avalanșei de dovezi evoluționiste, din ce în ce mai mulți teologi și credincioși acceptă realitatea faptului că suntem rude cu toate celelalte specii existente. Totuși, întrucât a lăsa totul pe seama evoluției naturale ar duce la o totală incompatibilitate cu ideea de dumnezeu, unii preferă să-și imagineze că în cazul omului a existat ceva special la un moment dat. De exemplu, dumnezeu ar fi intervenit și ar fi dăruit omului capacitățile intelectuale și morale cu care se mândrește atât de mult. Omul ar fi, în acest caz, singurul dotat cu ceea ce se poate chema inteligență, conștiință, viață socială condusă de norme morale și așa mai departe.

În ultimii ani, din ce în ce mai mult studiile efectuate pe animale arată că, de fapt, diferența este doar una cantitativă, și nu una calitativă. Suntem doar MAI inteligenți, MAI morali, MAI capabili de abstractizare, MAI capabili de a comunica între noi. Charles Darwin, cu toate că a trăit într-o perioadă în care asemenea studii nu existau, a intuit că situația ar trebui să fie de această natură, pentru că nu pot exista prăpastii într-o lume a acumulărilor lente evolutive. Cercetările sale au fost suficiente pentru a realiza că alte primate prezintă toate caracteristicile intelectului uman, însă la un nivel mai scăzut. Adesea citată este fraza sa din The Descent of Man and Selection in Relation to Sex:

Nevertheless the difference in mind between man and the higher animals, great as it is, certainly is one of degree and not of kind. (Totuși, diferența mentală dintre om și animalele superioare, pe cât e de mare, este categoric una de grad și nu de tip.)

Voi da doar câteva exemple, toate din ultimii 2 ani, care mi se par sugestive și interesante. Continue reading

Category: Argumente ştiinţifice, Generalităţi pe teme evolutive, Neurologie | 58 de comentarii

Sunt împotriva ateismului-credinţă

Din punctul meu de vedere, unul din punctele forte ale ateismului este tocmai acela că este o poziție care poate fi teoretic falsificată, o poziție deschisă revizuirii. La fel ca o teorie științifică, în condițiile în care este contrazisă de noile descoperiri, trebuie abandonată. Cu alte cuvinte, dacă ar apărea niște dovezi care să indice existența unui agent cu puteri nelimitate, ceva ce s-ar putea denumi dumnezeu, atunci ateul ar accepta că s-a înșelat. Prin această deschidere intelectuală ateul se situează de la început de partea rațiunii și a adevărului bazat pe dovezi, și nu de partea unei dogme care nu poate fi schimbată de nimic. De altfel, una din criticile majore și justificate aduse teiștilor este aceea că, așa cum ei înșiși recunosc, nu există niciun soi de eveniment/experiment/dovadă prezent sau viitor care ar putea să le schimbe opinia. Pe de altă parte, reacția unora dintre ei este aceea că nici ateii nu sunt pe o poziție diferită, lucru la care întotdeauna am ripostat vehement, indicând faptul că există o mulțime de scenarii posibile care m-ar determina să accept că vechea poziție este eronată.

Niște discuții apărute în ultimele zile m-au făcut să realizez că poziția mea nu este îmbrățișată de toți ateii. Există voci care susțin că, din punct de vedere practic, nu numai că nu a existat și nu există, dar nici măcar nu ar putea vreodată să existe ceva care să le schimbe opinia. Cu faptul că nu a existat și nu există absolut nimic care să indice existența unei entități supranaturale suntem, evident, de acord. Polemica se referă strict la posibilitatea (pur ipotetică, în viitor) a unui scenariu care să ne determine să ne reconsiderăm poziția actuală. Acolo părerile sunt deja împărțite.

Am să mă refer la principalele argumente aduse de tabăra „inflexibilă” și la motivele pentru care, în viziunea mea, nu sunt suficiente. Continue reading

Category: Argumente filozofice | 130 de comentarii